Vorbeam cu cineva zilele
trecute care a aflat, cu ceva timp în urmă, că are cancer și se luptă cu boala.
Îmi spunea: „Părinte, nu-mi vine să cred când privesc în urmă la cum mi-am
trăit viața. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș bucura de toate lucrurile
mărunte din viață pe care în orbirea mea nu le vedeam atunci. Mi-aș asculta mai
mult sufletul și aș trăi fiecare clipă cu intensitate maximă. Aș dărui mai mult
părinte, și aș cere mai puțin de la viață. Nu mi-aș mai irosi energia pe
fleacuri și nu m-aș mai plânge din orice, dramatizând totul. De când am aflat
că am cancer sunt tot mai prezent, mai conștient, mai împăcat cu mine însumi,
mai grăbit să trăiesc, căci îmi dau seama abia acum că a trăi următoarea oră
este un privilegiu, un dar pe care nu am știut niciodată să-l prețuiesc. Acum,
îmi strâng mai mult în brațe soția, copilul, mama, fratele și le spun cu ochii
în lacrimi mereu că îi iubesc și mă rog la Dumnezeu să se facă voia Lui.
Părinte, dacă la început îl uram pe Dumnezeu pentru această boală, am realizat
că nimic nu a fost întâmplător. Cancerul mi-a schimbat viața și am învățat
multe lucruri despre limitele umane, despre credință, despre viață și iubire.
Nu mă mai interesează a avea, ci a fi!“
Gândindu-mă din nou la acel
suflet, mi-am amintit de un cuvânt care spunea că toate le putem afla, toate le
putem cunoaște, toate le putem învăța, numai suferința nu. Credem că știm ce e
suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde!
Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă. Însă cred că
totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici
e cununa, aici e jertfa. Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu
înseamnă a suferi... „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“ (Matei
5,4).
Hristos e cel mai intim cu
noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște
El și nu țin la mine așa cum ține El. Hristos vrea ce e mai bine pentru noi.
Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El. Dacă noi vedem doar aici și
acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște
ceea ce eu nu pot pătrunde. Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât
putem duce. Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu
El ori de câte ori simțim liber, deschis și sincer. Nimeni nu poate cât poate
Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El. Să fim întru
Hristos înseamnă să devenim una cu El într-o comuniune unde trăirea depășește
cuvintele și totul se petrece într-un grai al inimii. Hristos este atât de
prezent în viața noastră încât sunt convins că fiecare dintre noi de multe ori
i-am simțit răsuflarea în ceafă...
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel
din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele
„Facă-se Voia Ta“ cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă. Dumnezeu are
pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege. El le așează pe toate atât de
minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că
noi nu avem răbdare. De ce nu înțelegi oare suflete că dacă Dumnezeu te pierde
pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare?!
Biserica nu e tribunal, ci
este prilej de întâlnire și de mângâiere cu Hristos. E răspunsul nostru la
invitația lui Hristos care zice „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!“ (Marcu 6,
50) ; „Nu te teme. Crede numai.“ (Marcu 5, 36) Ridicați-vă din păcat și nu vă
mai temeți, „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“
(Matei 28, 20). E bucurie, e trăire, e binecuvântarea de a simți gustul dulce
al iertării. Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătatea lui,
căci nu este nici un păcat care să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu. Căci
contrariul păcatului nu e virtutea, ci contrariul păcatului e libertatea - a fi
liber pentru Hristos.
Ca să revin la suferință,
îmi dau seama că nu suntem aproapele nimănui. Ni-l facem pe un altul aproapele
nostru, făcându-ne aproapele său printr-o faptă, printr-un gând de rugăciune
sau un cuvânt bun ce ne poate aduce Raiul, aidoma tâlharului de pe cruce. Să ne
doară durerea celui de lângă noi și să ne bucure bucuria lui.
Odată un bătrân monah, drag
sufletului meu, a fost întrebat de ce lăcrimează și suspină pentru sufletele
triste, care își lasă durerile pe umerii lui și poate nu se vor mai întoarce
niciodată? Iar bătrânul, ștergându-și cu mâneca dârele mari de pe obrajii uzi
i-a spus aceluia având chipul luminos: „Dacă-l plâng nu-mi mai este străin.
Hotărârea o iau lacrimile mele...“
ieromonah Hrisostom Filipescu
Bun este Dumnezeu.... El este Cel ce Este, cel ce pune în inima noastră Bucurie, Rabdare şi Putere,chiar dacă rezultatul păcatelor noastre este suferinţa, Iubirea lui învinge! Să-l chemăm în fiecare clipă şi negreşit va fi cu noi! AdrianP
RăspundețiȘtergere