Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

„Dacă-l plâng nu-mi mai este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele...“



Vorbeam cu cineva zilele trecute care a aflat, cu ceva timp în urmă, că are cancer și se luptă cu boala. Îmi spunea: „Părinte, nu-mi vine să cred când privesc în urmă la cum mi-am trăit viața. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș bucura de toate lucrurile mărunte din viață pe care în orbirea mea nu le vedeam atunci. Mi-aș asculta mai mult sufletul și aș trăi fiecare clipă cu intensitate maximă. Aș dărui mai mult părinte, și aș cere mai puțin de la viață. Nu mi-aș mai irosi energia pe fleacuri și nu m-aș mai plânge din orice, dramatizând totul. De când am aflat că am cancer sunt tot mai prezent, mai conștient, mai împăcat cu mine însumi, mai grăbit să trăiesc, căci îmi dau seama abia acum că a trăi următoarea oră este un privilegiu, un dar pe care nu am știut niciodată să-l prețuiesc. Acum, îmi strâng mai mult în brațe soția, copilul, mama, fratele și le spun cu ochii în lacrimi mereu că îi iubesc și mă rog la Dumnezeu să se facă voia Lui. Părinte, dacă la început îl uram pe Dumnezeu pentru această boală, am realizat că nimic nu a fost întâmplător. Cancerul mi-a schimbat viața și am învățat multe lucruri despre limitele umane, despre credință, despre viață și iubire. Nu mă mai interesează a avea, ci a fi!“
Gândindu-mă din nou la acel suflet, mi-am amintit de un cuvânt care spunea că toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța, numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă. Însă cred că totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici e cununa, aici e jertfa. Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi... „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“ (Matei 5,4).
Hristos e cel mai intim cu noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște El și nu țin la mine așa cum ține El. Hristos vrea ce e mai bine pentru noi. Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El. Dacă noi vedem doar aici și acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște ceea ce eu nu pot pătrunde. Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât putem duce. Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu El ori de câte ori simțim liber, deschis și sincer. Nimeni nu poate cât poate Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El. Să fim întru Hristos înseamnă să devenim una cu El într-o comuniune unde trăirea depășește cuvintele și totul se petrece într-un grai al inimii. Hristos este atât de prezent în viața noastră încât sunt convins că fiecare dintre noi de multe ori i-am simțit răsuflarea în ceafă...
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele „Facă-se Voia Ta“ cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă. Dumnezeu are pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege. El le așează pe toate atât de minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că noi nu avem răbdare. De ce nu înțelegi oare suflete că dacă Dumnezeu te pierde pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare?!
Biserica nu e tribunal, ci este prilej de întâlnire și de mângâiere cu Hristos. E răspunsul nostru la invitația lui Hristos care zice „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!“ (Marcu 6, 50) ; „Nu te teme. Crede numai.“ (Marcu 5, 36) Ridicați-vă din păcat și nu vă mai temeți, „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei 28, 20). E bucurie, e trăire, e binecuvântarea de a simți gustul dulce al iertării. Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătatea lui, căci nu este nici un păcat care să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu. Căci contrariul păcatului nu e virtutea, ci contrariul păcatului e libertatea - a fi liber pentru Hristos.
Ca să revin la suferință, îmi dau seama că nu suntem aproapele nimănui. Ni-l facem pe un altul aproapele nostru, făcându-ne aproapele său printr-o faptă, printr-un gând de rugăciune sau un cuvânt bun ce ne poate aduce Raiul, aidoma tâlharului de pe cruce. Să ne doară durerea celui de lângă noi și să ne bucure bucuria lui.


Odată un bătrân monah, drag sufletului meu, a fost întrebat de ce lăcrimează și suspină pentru sufletele triste, care își lasă durerile pe umerii lui și poate nu se vor mai întoarce niciodată? Iar bătrânul, ștergându-și cu mâneca dârele mari de pe obrajii uzi i-a spus aceluia având chipul luminos: „Dacă-l plâng nu-mi mai este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele...“

ieromonah Hrisostom Filipescu

Un comentariu:

  1. Bun este Dumnezeu.... El este Cel ce Este, cel ce pune în inima noastră Bucurie, Rabdare şi Putere,chiar dacă rezultatul păcatelor noastre este suferinţa, Iubirea lui învinge! Să-l chemăm în fiecare clipă şi negreşit va fi cu noi! AdrianP

    RăspundețiȘtergere