Cine mai ascultă tăcerea ?

Astăzi, în epoca sunetului, a zgomotului de orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. Puțini sunt cei care mai au curaj să o asculte, să-i „vorbească”. Tinerii merg pe stradă şi în mijloacele de transport public cu căştile la urechi ascultând mereu muzică. Oamenii în casă îşi fac treburile ori discută problemele cotidiene pe fundalul televizorului, mereu în polemici, mereu obosiți, mereu agitați. Nimeni nu mai are curaj să asculte tăcerea, conştiinţa, gândurile... Răguşită sau nu, tare sau în surdină, odihnitoare sau agitată, mintea nu vrea să audă tăcerea. O fi prea apăsătoare sau trezeşte emoţii ce le dorim îngropate?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii.

E dificil să asculţi tăcerea când toți s-au obişnuit cu sunetul, e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptăţile unora, e anevoios să taci astăzi... Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult. E un dar care a fost din toate timpurile preţuit. Pentru mulţi şi tăcerea e un răspuns. Socotită de unii o calitate a oamenilor înţelepţi, de alţii o dovadă de laşitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă, o haină albă atât a diplomaţiei cât şi a inimii paşnice.

Omul care ştie să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condiţiile în care de cele mai multe ori cuvintele noastre se întorc deformate, ciuntite şi pătate. Teama de oameni cu influenţe ne face să tăcem când poate ar trebui să vorbim, să răbdăm, să așteptăm Cuvântul. Mulţi oameni au fost etichetaţi într-un fel sau altul pentru că n-au ştiut să-şi înfrâneze cândva un gând, un dor, o observaţie, poate bună şi pertinentă, dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească şi a stricat comuniuni... Şi astfel, ajungi uneori astăzi să vorbeşti „tăcând”. A ști să taci, semnifică a fi smerit, dar poate fi și o dovadă de lașitate sau de corupere, după zicala românească: „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţa”. Sunt şi cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinți, de foc, nu au ştiut să tacă, nu au vrut, nu au putut…

Unii tac din sfială, alţii din lene sau pentru a nu se stresa, unii că n-au ce spune, alţii din teama de polemică, puţini poate din gânduri sacerdotale, practicând o preoţie a tăcerii. Însă a şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, că nu ai curaj de a vorbi, că eşti încrezut, ori alte motive mici. A şti să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ţi vin pe limbă, a avea răbdare cu cugetările tale, a mai reflecta asupra răspunsurilor, a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment, a mai sta de vorbă cu tine însuţi. Cel care nu va şti să tacă, nu va şti nici să vorbească. Înainte de cuvinte este bine ca mintea noastră să trimită un gând curat, o binecuvântare interlocutorului, o rugăciune, pentru a fi un „teren” roditor.

Duhovnicii în scaunul de spovedanie recomandă tăcerea în unele cazuri. Mai ales în viața de familie, când din diferite pricini, soțul sau soția, se cuvine „să mai țină, din când în când, apă în gură”, pentru a nu mai cicăli sau rosti, la supărare, vorbe grele, care dau naștere la uragane și furtuni de reproșuri. E bună tăcerea! Ea te păzește poate de o palmă, de o dojană, ori de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie, iremediabil.

Există tăceri şi tăceri. Toate sunt interpretate, la fel ca şi cuvântul. Aşa e omul, mereu află sensuri noi la tot ce intră în contact cu el. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Nu e doar pauză între cuvinte, tăcerea mai înseamnă şi să ştii să asculţi. Căci „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7). Tăcerea pigmentează momente, emoţii, zâmbete. A şti să admiri frumosul, înseamnă să taci şi să contempli, plasticitatea cuvintelor fiind dificil de fixat în acele clipe înalte.

Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune că „am văzut pe mulţi oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor, însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii”. „Să nu credeţi că evlavia constă în aceea că vorbeşti mult de Dumnezeu. Nu. Ci mai mult în păzirea tăcerii. Fiţi încredinţaţi că totdeauna este un lucru mai puţin primejdios să asculţi decât să vorbeşti”, învaţă Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar părinții din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună, duhovnicească este de argint, însă tăcerea este de aur.

Un ierarh drag inimii mele îndemna să mergem în adâncuri, să nu stăm la ţărmuri, unde e agitaţie, gălăgie. Să ne îndepărtăm de zgomotul lumii într-o pădure, în intimitatea camerei, adânciţi fiind într-o lectură frumoasă, un gând curat, o rugă sau un răgaz de tihnă…

Tăcerea este o prietenă fidelă care ne învaţă să coborâm în sine pentru a exista în tăcere şi a ne bucura de ea. E melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur, îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească... Și ce minunată e tăcerea de după tăcere !

ierom. Hrisostom Filipescu