Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

vineri, 18 ianuarie 2013

Cine mai ascultă tăcerea ?



Astăzi, în epoca sunetului, a zgomotului de orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. Puțini sunt cei care mai au curaj să o asculte, să-i „vorbească”. Tinerii merg pe stradă şi în mijloacele de transport public cu căştile la urechi ascultând mereu muzică. Oamenii în casă îşi fac treburile ori discută problemele cotidiene pe fundalul televizorului, mereu în polemici, mereu obosiți, mereu agitați. Nimeni nu mai are curaj să asculte tăcerea, conştiinţa, gândurile... Răguşită sau nu, tare sau în surdină, odihnitoare sau agitată, mintea nu vrea să audă tăcerea. O fi prea apăsătoare sau trezeşte emoţii ce le dorim îngropate?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii.
E dificil să asculţi tăcerea când toți s-au obişnuit cu sunetul, e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptăţile unora, e anevoios să taci astăzi... Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult. E un dar care a fost din toate timpurile preţuit. Pentru mulţi şi tăcerea e un răspuns. Socotită de unii o calitate a oamenilor înţelepţi, de alţii o dovadă de laşitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă, o haină albă atât a diplomaţiei cât şi a inimii paşnice.
Omul care ştie să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condiţiile în care de cele mai multe ori cuvintele noastre se întorc deformate, ciuntite şi pătate. Teama de oameni cu influenţe ne face să tăcem când poate ar trebui să vorbim, să răbdăm, să așteptăm Cuvântul. Mulţi oameni au fost etichetaţi într-un fel sau altul pentru că n-au ştiut să-şi înfrâneze cândva un gând, un dor, o observaţie, poate bună şi pertinentă, dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească şi a stricat comuniuni... Şi astfel, ajungi uneori astăzi să vorbeşti „tăcând”. A ști să taci, semnifică a fi smerit, dar poate fi și o dovadă de lașitate sau de corupere, după zicala românească: „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţa”. Sunt şi cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinți, de foc, nu au ştiut să tacă, nu au vrut, nu au putut…
Unii tac din sfială, alţii din lene sau pentru a nu se stresa, unii că n-au ce spune, alţii din teama de polemică, puţini poate din gânduri sacerdotale, practicând o preoţie a tăcerii. Însă a şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, că nu ai curaj de a vorbi, că eşti încrezut, ori alte motive mici. A şti să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ţi vin pe limbă, a avea răbdare cu cugetările tale, a mai reflecta asupra răspunsurilor, a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment, a mai sta de vorbă cu tine însuţi. Cel care nu va şti să tacă, nu va şti nici să vorbească. Înainte de cuvinte este bine ca mintea noastră să trimită un gând curat, o binecuvântare interlocutorului, o rugăciune, pentru a fi un „teren” roditor.
Duhovnicii în scaunul de spovedanie recomandă tăcerea în unele cazuri. Mai ales în viața de familie, când din diferite pricini, soțul sau soția, se cuvine „să mai țină, din când în când, apă în gură”, pentru a nu mai cicăli sau rosti, la supărare, vorbe grele, care dau naștere la uragane și furtuni de reproșuri. E bună tăcerea! Ea te păzește poate de o palmă, de o dojană, ori de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie, iremediabil.
Există tăceri şi tăceri. Toate sunt interpretate, la fel ca şi cuvântul. Aşa e omul, mereu află sensuri noi la tot ce intră în contact cu el. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Nu e doar pauză între cuvinte, tăcerea mai înseamnă şi să ştii să asculţi. Căci „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7). Tăcerea pigmentează momente, emoţii, zâmbete. A şti să admiri frumosul, înseamnă să taci şi să contempli, plasticitatea cuvintelor fiind dificil de fixat în acele clipe înalte.
Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune că „am văzut pe mulţi oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor, însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii”. „Să nu credeţi că evlavia constă în aceea că vorbeşti mult de Dumnezeu. Nu. Ci mai mult în păzirea tăcerii. Fiţi încredinţaţi că totdeauna este un lucru mai puţin primejdios să asculţi decât să vorbeşti”, învaţă Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar părinții din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună, duhovnicească este de argint, însă tăcerea este de aur.
Un ierarh drag inimii mele îndemna să mergem în adâncuri, să nu stăm la ţărmuri, unde e agitaţie, gălăgie. Să ne îndepărtăm de zgomotul lumii într-o pădure, în intimitatea camerei, adânciţi fiind într-o lectură frumoasă, un gând curat, o rugă sau un răgaz de tihnă…
Tăcerea este o prietenă fidelă care ne învaţă să coborâm în sine pentru a exista în tăcere şi a ne bucura de ea. E melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur, îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească... Și ce minunată e tăcerea de după tăcere !

ierom. Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

„Dacă-l plâng nu-mi mai este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele...“



Vorbeam cu cineva zilele trecute care a aflat, cu ceva timp în urmă, că are cancer și se luptă cu boala. Îmi spunea: „Părinte, nu-mi vine să cred când privesc în urmă la cum mi-am trăit viața. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș bucura de toate lucrurile mărunte din viață pe care în orbirea mea nu le vedeam atunci. Mi-aș asculta mai mult sufletul și aș trăi fiecare clipă cu intensitate maximă. Aș dărui mai mult părinte, și aș cere mai puțin de la viață. Nu mi-aș mai irosi energia pe fleacuri și nu m-aș mai plânge din orice, dramatizând totul. De când am aflat că am cancer sunt tot mai prezent, mai conștient, mai împăcat cu mine însumi, mai grăbit să trăiesc, căci îmi dau seama abia acum că a trăi următoarea oră este un privilegiu, un dar pe care nu am știut niciodată să-l prețuiesc. Acum, îmi strâng mai mult în brațe soția, copilul, mama, fratele și le spun cu ochii în lacrimi mereu că îi iubesc și mă rog la Dumnezeu să se facă voia Lui. Părinte, dacă la început îl uram pe Dumnezeu pentru această boală, am realizat că nimic nu a fost întâmplător. Cancerul mi-a schimbat viața și am învățat multe lucruri despre limitele umane, despre credință, despre viață și iubire. Nu mă mai interesează a avea, ci a fi!“
Gândindu-mă din nou la acel suflet, mi-am amintit de un cuvânt care spunea că toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța, numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă. Însă cred că totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici e cununa, aici e jertfa. Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi... „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“ (Matei 5,4).
Hristos e cel mai intim cu noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște El și nu țin la mine așa cum ține El. Hristos vrea ce e mai bine pentru noi. Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El. Dacă noi vedem doar aici și acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște ceea ce eu nu pot pătrunde. Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât putem duce. Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu El ori de câte ori simțim liber, deschis și sincer. Nimeni nu poate cât poate Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El. Să fim întru Hristos înseamnă să devenim una cu El într-o comuniune unde trăirea depășește cuvintele și totul se petrece într-un grai al inimii. Hristos este atât de prezent în viața noastră încât sunt convins că fiecare dintre noi de multe ori i-am simțit răsuflarea în ceafă...
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele „Facă-se Voia Ta“ cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă. Dumnezeu are pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege. El le așează pe toate atât de minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că noi nu avem răbdare. De ce nu înțelegi oare suflete că dacă Dumnezeu te pierde pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare?!
Biserica nu e tribunal, ci este prilej de întâlnire și de mângâiere cu Hristos. E răspunsul nostru la invitația lui Hristos care zice „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!“ (Marcu 6, 50) ; „Nu te teme. Crede numai.“ (Marcu 5, 36) Ridicați-vă din păcat și nu vă mai temeți, „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei 28, 20). E bucurie, e trăire, e binecuvântarea de a simți gustul dulce al iertării. Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătatea lui, căci nu este nici un păcat care să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu. Căci contrariul păcatului nu e virtutea, ci contrariul păcatului e libertatea - a fi liber pentru Hristos.
Ca să revin la suferință, îmi dau seama că nu suntem aproapele nimănui. Ni-l facem pe un altul aproapele nostru, făcându-ne aproapele său printr-o faptă, printr-un gând de rugăciune sau un cuvânt bun ce ne poate aduce Raiul, aidoma tâlharului de pe cruce. Să ne doară durerea celui de lângă noi și să ne bucure bucuria lui.


Odată un bătrân monah, drag sufletului meu, a fost întrebat de ce lăcrimează și suspină pentru sufletele triste, care își lasă durerile pe umerii lui și poate nu se vor mai întoarce niciodată? Iar bătrânul, ștergându-și cu mâneca dârele mari de pe obrajii uzi i-a spus aceluia având chipul luminos: „Dacă-l plâng nu-mi mai este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele...“

ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 9 ianuarie 2013

De ce ai aripi ?



Ninge cu soare. Fulgi mari și blânzi roiau în jurul lor ca într-un alint fără de sfârșit… Cât timp își mai amintește cineva există viață ! Fiindcă speranța, credința și iubirea trăiesc. Când e adiere de vânt atunci…trece Dumnezeu. Numai oamenii fără Dumnezeu se simt singuri. Și astăzi, pe viscol, Hristos plânge durerea omului și dăruiește iubirea Domnului !
În lumea asta sunt oameni care poartă aripi pe umerii lor, dar au uitat de ele. Albe, mari și ușoare și le iau la ieșirea din biserică mereu, când pleacă acasă ducând un strop din fericirea cerului, fără să se mai întrebe de ce și cum. Numai un înger poate vedea și recunoaște un alt înger…
Acolo în inima ta, omule, e Tatăl din cer ce te atinge mereu cu o pană de înger. Numai iubirea e puntea între noi și cer. Când cobor pe pământ îngerii își iau aripile pe spate. Viața noastră e timpul, iar timpul se naște cu spațiul  pentru fiecare făptură. Furnica are timpul său și se mișcă într-un spațiul al ei. Soarele are timpul său, apa are și ea un timp numai al ei, pământul, văzduhul, toate se nasc din acel timp și acel spațiu al fiecăruia, dăruit de Creator. Viteza se naște din timp și din spațiu și aparține creației. Bucuria, doar bucuria este a sufletelor ce poartă chipul Chipului…
Atunci când ne rugăm se scurtează timpul și ne bucurăm că acolo, în acel spațiu sacru, nu suntem niciodată singuri. Pe cerdacul vieții zărim îngeri rugându-se și plângând încetișor. Îngerul dorului, îngerul iertării, îngerul păcii, îngerul vieții, îngerul iubirii, îngerul…îngerul… îngerul zilei de astăzi mai așează, încă, aripi pe umerii muritorilor… Nu îl mai durea nimic, decât Dorul. Casa lor e iubirea caldă și nesfârșită a inimii. Noi nu știm să vorbim, ci doar iubim și de cele mai multe ori murim de Dor ca să fim alături de Cel pe Care Îl iubim… Iubirea iartă întotdeauna ! De aceea, iubirea e mai puternică decât moartea. Iubirea vede, știe și înțelege totul !
Oamenilor trebuie să le răspunzi întotdeauna la întrebări, altfel caută răspuns în altă parte.  Uneori cu tăcere, alteori cu rugăciune, mereu cu iubire și Lumină din Grădina Raiului...
Zăpada nu se mai ridică la cer decât după ce moare și se face apă, și ceață, și nori. Dar lumina nu moare niciodată. Ea urcă și coboară mereu, aceeași. De aceea oamenii atunci când iubesc își spun unii altora: lumina mea ești tu ! Fiindcă atunci când iubesc sunt nemuritori și când trebuie să plece nu mor, ci doar urcă sus-sus de tot, înapoi, la Tatăl Ceresc…

ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-ai-aripi

duminică, 6 ianuarie 2013

La multi ani !


La mulți ani !!! 
Sfântul Ioan să ne dăruiasca la toți Bucuria Întâlnirii cu Hristos în Iordanul inimii noastre, Care să ne curățească mintea, sufletul și viața noastră ! 

miercuri, 2 ianuarie 2013

După Sfintele Sărbători de iarnă stingeți sau lăsați aprinsă Lumina adusă de Hristos ?!



Botezul Domnului și sfințirea apelor încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Beteala viu colorată și globurile frumos ornamentate vor fi coborâte, iar beculețele și toate jocurile de lumini se vor stinge până în decembrie. Veșmintele de sărbătoare se vor schimba în cele obișnuite, iar atmosfera va reintra în cotidianul ei. Textele compuse, adunate şi brodate pentru inimile gătite de sărbătoare ce le-am adresat celor din jurul nostru, vor fi mișcat poate emoții dulci și bucurii sfinte. O parte din ele au fost însemnate pe pereții inimii, altele pe bucățele de hârtie pentru a fi recitite în zilele posomorâte, însă multe vor fi uitate...
Am primit în casă colindători și prin ei pe Însuși Hristos, ce ne-au glăsuit cântări pline de binecuvântări. Familiile plecate prin Occident la lucru s-au reunit, bătrânilor singuri le-a deschis ușa măcar preotul cu Ajunul, iar sărmanilor cu lacrimi triste le-au căzut firimituri mai bune de la masa celor ce și-au făcut milă de ei, ori un cuvânt mai bun. Într-un fel sau altul cu toții au trăit o bucurie, o lumină, o rază de speranță, de bunătate.
Au fost, din nefericire, și oameni care au închis ochii pentru veșnicie în această perioadă... Nevăzuți de prea mulți, neștiuți, neplânși... Statisticile spun că în perioada sărbătorilor de iarnă sinuciderile se înmulțesc datorită umbrei de singurătate ce strigă mut în odaia unora, în contrast cu veselia de la vecini.
Curând știrile pesimiste vor umple iar prima pagină a ziarelor, televiziunile și posturile de radio vor porni iar în lupta sfâșietoare pentru rating și peste doar câteva zile ne vom simți ca și cum nici nu am trăit Nașterea și Botezul Domnului. Scumpirile, criza, suspiciunea, ura, nesiguranța zilei de mâine, abuzurile, acestea vor fi aurul, smirna și tămâia anului...
Am despodobit bradul, am strâns toate instalațiile și tot ceea ce ne face să simțim că e sărbătoare, dar oare simultan am adunat în cutii și lumina, doririle bune, armonia, frumusețea din sufletele noastre, căldura, pacea și sfințenia?! Acestea toate le mai scoatem doar când mai vine Crăciunul viitor, când ne cuprinde feeria Sfintelor Sărbători, sau le avem mereu la noi?
Au schimbat ceva în noi sărbătorile de iarnă, sau vom aștepta iar luna decembrie pentru a fi mai buni, mai generoși, mai inimoși, mai cuminți și plini de iubire? Oare cum ar fi dacă am trăi tot anul, măcar în inimile noastre, sau în gesturi mici, iubirea Crăciunului?
Am învățat ceva din greșelile din anul ce s-a scurs sau doar am închis romanul de aventuri a vieții noastre minunându-ne că am mai îmbătrânit, că a mai trecut o zi, și încă una și tot așa ? O dată cu ele trecem și noi, chiar dacă nu ne place să ne gândim la asta... Filmul vieții noastre oricând se poate încheia, în lumină sau întuneric, în zgomot sau tăcere și nu vom lua cu noi decât faptele. Ele vor fi ecouri atât aici cât și în veșnicie a viețuirii noastre.
Ar fi bine ca în Noul An să ne alegem o virtute pe care să o lucrăm, cu ajutorul lui Dumnezeu. De exemplu să înmulțim pacea în jurul nostru, sau să fim răbdători și blânzi, ori să fim plini de milă și harnici, sau poate vom cultiva smerenia și dreapta socoteală. Sau dacă nu simțim aplecare spre aceste virtuți morale să le desăvârșim pe cele teologice: credința, nădejdea și dragostea. Și poate așa, din darul Domnului, răul se va mai risipi, binele se va mai înmulți și Dumnezeu va mai avea răbdare și milă cu noi.
Așadar în anul care vine, ce faceți, stingeți sau lăsați aprinsă Lumina adusă de Hristos?

ierom.Hrisostom Filipescu