Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

vineri, 29 iunie 2012

Unde este iubire, acolo este Dumnezeu


Iubirea este una din nevoile fundamentale ale vieții noastre, fiind viață, putere, comuniune pe care se sprijină toate. Daca ne lipsește iubirea, ne lipsește viața. Ea ne învață să ne descoperim unii pe alții, iar viața demonstrează, de cele mai multe ori, că suntem încântați de această descoperire, care aduce multă bucurie şi pace inimii.
Prin iubire „dăruim” mereu fără să contabilizăm. Ea este viaţă şi Duh prin care se trăieşte mereu sentimentul minunii. Orice inimă împietrită când este întâmpinată în smerenie cu glasul iubirii, cu darul Domnului se înmoaie şi pulsează iar în acordurile armoniei din partitura vieţii, venindu-şi în fire…
E greu de definit iubirea. Ea pur şi simplu trebuie să existe fără definiţii sau formule speciale, să se manifeste fiinţial. Celebrul filosof Seneca spunea simplu, dar adânc că „dacă vrei să fii iubit, iubeşte !”, căci ea, iubirea, aşa cum spunea Fericitul Augustin, „uneşte pe cel ce iubeşte cu cel iubit”.
De multe ori ne este frică să iubim. Cineva afirma la un moment dat că în clipele când judeci oamenii, atunci îi iubeşti mai puţin sau chiar deloc. Pierzându-ne iubirea, golul acela nu numai că se umple de egoism, însă lăuntric ne măcinăm, depărtându-ne de Chipul Iubirii, de modelul suprem care este Hristos.
În viaţă ar fi ideal ca totul să fie trecut prin iubirea lui Hristos, prin logica Lui; cu iubirea aceasta trebuie măsurat şi cântărit sensul vieţii. Aceasta este ca o picătură care spală orice arşiţă a vanităţii, răutăţii, invidiei, discriminărilor şi a altor umbre ale întunericului.
Bine ar fi să ajungem la măsura de a iubi pe toată lumea, indiferent dacă se încadrează în cele două „grupe”, mereu instabile, de „prieteni sau dușmani”. Vânturile acestei vieţi efemere sunt multe şi bat din diferite direcţii, mai mereu neanunţate. Omul, această fiinţă complexă, trebuie tratat după modelul iubirii divine, asemănându-ne Mântuitorului Iisus Hristos care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Mt.5,45). Căci nu ştim cum, în cămara inimii fiecăruia, la ceas de taină, când harul coboară, se trăieşte sau retrăieşte iar sentimentul minunii, şi mulţi revin pe Cale…
 Să ne agăţăm cu sufletul de iubire şi să o căutăm pornind de la lucrurile mărunte din care se naşte această împărăteasă a virtuţilor. Iubesc acel zâmbet al mamei, acea privire a tatei, acea mâncare a bunicii, acel fel de a se îmbrăca, acel fel de a păşi, acel glas, mă motivează curajul vecinului, faptul că am aceleași preocupări cu cel de lângă mine, ori modul jertfelnic de a trece prin greutățile acestei vieți a cuiva, şi toate celelalte lucruri mărunte care te îndeamnă să îndrăgeşti pe cineva, sau măcar să-l preţuieşti. Din aceste mici izvoare să învăţăm să iubim şi cu timpul nu vom mai iubi doar pentru acele motive, vom vedea şi alte licăriri de lumină.
 Iubirea este mărturie a credinţei, izvorul sănătăţii, elixirul vital al vieţii duhovniceşti, cea care acolo unde se aşează, binecuvântează totul, îndulcind inima şi viaţa. Prin iubire învăţăm bucuria de a trăi şi de a rămâne în bucuria harului, căci dacă nu am dragoste nimic nu sunt. „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Cor.13, 4-8)
Oare cum ar fi lumea dacă toţi am iubi ?

ieromonah Hrisostom Filipescu 

marți, 19 iunie 2012

Rugăciunea - Dor fierbinte după Dumnezeu


Omul este o ființă care se roagă. Atât timp cât omul va fi om, rugăciunea nu va dispărea de pe pământ. Cred că societatea a deschis, astăzi mai mult ca niciodată, cratere adânci în sufletul omenirii prin care se revarsă, în durere sau bucurie, vie și aprinsă, lava de neoprit a rugăciunii. De ce ? Pentru că rugăciunea este manifestarea firească și cea mai înaltă a umanității noastre. Prin ea devenim și suntem oameni, căci suntem oameni deoarece stăm în comuniune cu Dumnezeu și stăm în comuniune cu Dumnezeu deoarece ne rugăm. Rugăciunea nu este un fenomen de imitaţie socială sau doar un obicei impus de comunitate, ci un act personal, o zguduire lăuntrică, este aerul  fără de care sufletul piere. 
„Mi-e foame și sete” pot mugi și dobitoacele, dar „mi-e foame și mi-e sete de Dumnezeu” nu poate striga decât omul. Unicitatea omului în univers se arată prin faptul că intră în comuniune liberă și conştientă cu Dumnezeu. 
Rugăciunea este convorbirea tainică dintre om și Dumnezeu, este înălțarea sufletului la Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul se înalţă la ceruri, iar cerul se coboară pe pământ. Fericitul Augustin spunea: „Dacă nu mă întrebi ce este, ştiu ce este; dacă mă întrebi ce este, nu ştiu”. Aşadar, rugăciunea este o funcţie elementară şi tainică a sufletului, care în centrul lui are înfiptă săgeata de foc a dorului după Dumnezeu. „Doamne strigat-am către Tine auzi-mă” spune Psalmistul David (Ps. 140, 1), căci "neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru Tine"( Fericitul Augustin).
Rugăciunea este nu numai cântecul inimii, ci şi sufletul religiei, viaţă în Dumnezeu, împărtăşire şi comuniune cu veşnicia, este iubire. Fără ea, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul devine o formalitate, fapta morală este golită de adâncimea religioasă, iar omul separat de Dumnezeu. 

Convorbirea omului cu Dumnezeu poate fi din „adâncuri”, din căutări, din valurile vieţii, înecată, simplă, gândită sau nu, plină, năvalnică, liberă, umplută de sinceritate, până la dramatism. Ea cuprinde multe tonuri: e bucurie şi plâns, e preamărire şi iertare, e vitejie şi pace, e îndoială şi certitudine, e suspin şi fericire, e înălţare şi smerenie. Omul fără rugăciune este un nonsens, este ca primăvara fără soare, este o viaţă tristă. A te ruga este tot una cu a trăi frumos, iar a nu te ruga este tot una cu a trăi urât. Sfântul Ioan de Kronstandt spune că „rugăciunea mă preface din om păcătos, care geme sub povara păcatelor sale, în om nedreptăţit, în fiu al lui Dumnezeu care se odihneşte cu pace şi se bucură în braţele Părintelui său”.
Rugăciunea face inima tristă veselă, sufletul deznădăjduit plin de nădejde, trupul rebel îl supune sufletului şi modelează sufletul după chipul lui Dumnezeu, sfinţind trupul.
Rugăciunea este întâlnire cu Dumnezeu.  Rugăciunea de acasă este ca o pregătire, ca o introducere pentru rugăciunea obştească de la biserică. Cine nu s-a obişnuit să se roage acasă, rareori poate să se roage cu osârdie în biserică. 
Cel ce vrea să ştie ce este rugăciunea, cred că nu trebuie să întrebe pe nimeni, să nu caute în nici un tratat de filozofie, nici într-o simplă meditaţie ca aceasta care nu-i poate oferi decât cojile unor definiţii mai mult sau mai puţin juste, ci să-şi întrebe propriul suflet, să-l adape la izvoarele vieţii divine şi va şti ce este rugăciunea…
Poetul Vasile Voiculescu dedică câteva versuri deosebite rugăciunii zicând:  “Pe vremea aceea mă închinam mereu. / La masă, la culcare, la sculare; / Rugăciunea era cheia de aur cu care / Întorceam ornicul sufletului meu / Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu”.

ieromonah Hrisostom Filipescu 

vineri, 15 iunie 2012

Arta, imitaţia frumosului divin


Artistul, fie el actor, cântăreţ, scriitor, poet, pictor, sculptor, sau în alte ramuri ale frumosului el rămâne un mare om pentru mulţi, uneori un reper, un model, sau doar un suflet ce aduce bucurii. Rămânând o mare taină, o necunoscută pentru ei şi pentru lume, artiştii scriu o istorie a artei prin modul lor de exprimare.
Îndrăgiţi, sclipitori, din preaplinul inimii lor artiştii dăruiesc frumosul. Se spune că la baza fiecărui artist se află doar 10 % talent, restul de 90 % fiind muncă, exerciţiu, transpiraţie, jertfă. Dăruiţi de Dumnezeu cu talanţi ce mereu sunt înmulţiţi, artiştii privesc mereu spre cer. Ei, ca şi noi, au o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu căci: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”(Luca 12, 48).
Sensibili faţă de frumos, ei transmit mereu emoţii vii, trăind flăcări divine ce se doresc exprimate. Într-o continuă alegere, artiştii cântă armonii. Artiştii sunt fragili. Au mecanisme interioare sensibile şi niciodată nu poţi prevede acţiunile lor. Mereu inventivi, mereu noi, ei renasc cu fiecare apariţie, dăruind, dăruindu-se. Transmit bucurii, tristeţi, energii, mesaje, doruri, frumosul din ei ce vine de departe. Ating stele, visează, se îndrăgostesc de orice frunză, orice rază de soare, orice chip, orice fiinţă sau piatră devenind o poveste pentru ei. Cu doruri doar de ei ştiute, artiştii opresc parcă timpul în loc. Din nectarul inimii lor scot miere cu care îndulcesc alte suflete prin diferite forme. Din nefericire, în societatea contemporană, se întâmplă uneori ca şi cei mai frumoşi artişti să sfârşească trişti, singuri şi în tăcere... E drama artistului uitat, abandonat, rătăcit...
“Toţi copii se nasc artişti” spunea Pablo Picasso, toată lumea are un potenţial imens. E greu astăzi de proporţionat artistul de vocaţie. Fiecare şi-i alege potrivit gusturilor, moralei şi acelei corzi ce mişcă ceva în fiecare din noi. Spunea cineva că arta nu are valoare când artistul nu este virtuos. Valoarea unui artist se vede în timp când tot ce a creat bun sau mai puţin bun se aşează liniştit pe veşnicie, de unde nici o moarte nu-l mai poate răpi. În general arta de calitate, pe lângă faptul că transmite un mesaj potrivit cu epoca şi artistul de unde vine, generează civilizaţie, aduce pace, armonie, ordine, viaţă. Arta adevărată este imitaţia frumosului divin, iar divinitatea reprezintă Creatorul artei perfecte. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în lucrurile din lume întrupări ale Logosului înainte de întrupare.
Arta cunoaşte multe extensii în viaţa Bisericii. Artiştii au fost şi sunt şi astăzi glasuri înalte ale dimensiunii mistice ale Ortodoxiei. Sfântul Evanghelist Luca primul pictor de icoane, Roman Melodul imnograful, Sfântul Ioan Cucuzel cu vocea sa îngerească, Sfântul Andrei Rubliov pictorul, Sfântul Andrei Criteanul imnograful, scriitori bisericești foarte mulţi, sunt doar o picătură din marele ocean al frumosului creștin.
Arta, formă de exprimare a sufletului, este pentru mulţi ori un semn de întrebare, ori un semn de exclamare. Arta este o taină a sufletului, o cale, o chemare, o oglindă a celor nevăzute, o credinţă, o lupă prin care artiştii îşi văd sufletul, o imitaţie a demiurgului, o contemplare, o revelaţie în care poate fi descoperit Dumnezeu. 
Tolstoi vedea în artă doar un mijloc de a-i uni pe oameni într-o comunitate a ideilor şi sentimentelor. Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că „nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri, fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii şi Dumnezeu”. 
Arta devine Euharistie a omului când este închinată lui Dumnezeu. Universul este chemat să devină Euharistie. Ortodoxia înghite profanul și sacralizează totul. Duhul din lucruri se întâlnește cu duhul din om. Prin om și prin ceea ce atinge el, suspină, vorbește și se bucură întreaga creație. Lumea fiind atât scară spre Dumnezeu și spre semeni, cât mai ales prilej de întâlnire cu Dumnezeu.
Cred că tot ce ne înconjoară este o artă într-un fel sau altul. Arta are cel mai superb buchet de mesaje divine. Aş îndrăzni să văd arta precum o biserică în care găsim suflete de diferite vârste în căutarea Artistului. 

ieromonah Hrisostom Filipescu