Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Gând de sărbători




 Nașterea Domnului, 25 decembrie 2017


Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, 
ca oricine crede în El să nu piară, 
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)


Praznicul Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos a adus bucurie sfântă în lume. De la o margine la alta a pământului colindătorii vestesc Nașterea Domnului precum odinioară îngerii au vestit-o păstorilor din Betleem. Colindătorii iau azi chip de îngeri. Să-i primim cu inimile deschise. Ei vin să alunge tristețea din inimile noastre pentru a intra Pruncul Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2018 şi Botezului Domnului, vă adresăm doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradițională: „La mulţi ani!”


Sărbători fericite !


Egumen

Ieromonah Hrisostom Filipescu


La mulți, buni și frumoși ani!

miercuri, 13 decembrie 2017

Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă


Vine un anotimp în viaţa fiecăruia când se schimbă toate poveştile. Facem pace sau ne răzvrătim la ceea ce ni se întâmplă?! Nu trebuie să ne plângem, ci să ne îndreptăm mintea şi inima. E nevoie să ne schimbăm viaţa zilnic.
Suferinţele, durerile, ameninţările de orice fel ne purifică. Doamne vine şi mângâie inimile prigonite, nedreptăţite. Mila Domnului ne urmează oriunde, oricând. Dorim sfinţenia, ontologic. Asta e foamea şi setea omului după desăvârşire, după har, după Duhul Sfânt, după Doamne, după îndumnezeire.
Toţi sfinţii au suferit în felurite chipuri (dureri, ameninţări, cercetări, judecăţi, calomnieri, intrigi, ocări, dispreţ, insulte, batjocuri, temniţe, săbii ascuţite, lanţuri, cete de duşmani, priviri tăioase, rânjete mascate în miere veninoasă), până au dobândit cununa răbdării. Examene ale vieţii, curăţire. Le depănăm mai târziu în minte şi ne bucurăm de amintirea lor, în linişte şi cu detaşare.
Fericiţi sunteţi voi, sfinţilor, de trei ori fericiţi… În tot pământul, până la sfârşitul veacurilor, se cântă faptele voastre minunate, răbdarea voastră, chinurile, jertfa, nedreptăţile ce le-aţi suferit, mucenicia, cuvioşia, mărturisirea, arhieria. Unii, la prezenţa voastră, au scrâşnit din dinţi. Şi atunci şi astăzi mai fac asta.
Din păcate, şi Hristos, din iconomie, dacă ar mai veni odată pe pământ oamenii L-ar mai răstigni, iar şi iar… Aceleaşi uneltiri, acelaşi om plin de răni, aceeaşi minte acoperită de întunericul orgoliilor. Nu am înţeles, Doamne, nici după 2000 de ani, Porunca Iubirii.
Conştiinţa nu s-a urcat la cer, ci a adus cerul în ea. Sau nu. Logica lui Hristos, privirea lui Hristos, iertarea lui Hristos. Bunătate. Dragoste. Liră. Deplină armonie. Nimic nu e mai dulce ca dragostea. Şi pe pământ, şi în cer. Ajutorul lui Dumnezeu vine acolo unde este dragoste, nădejde şi credinţă. Suflet frumos, fii cuminte!
Prietenia este leacul vieţii. Îmi jertfesc dreptatea, de dragul păcii, de dragul liniştii şi al comuniunii… Fac pace cu tot ce se întâmplă şi accept mesajul, lecţia. Orice greutate din viaţa noastră are dreptul să vină, dar nu are dreptul să rămână. Risipiţi norul tristeţii şi alungaţi teama!
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul sau mintea, ei nu pot ucide sufletul! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul! Fiţi curajoşi, fiţi tari în credinţă! Sufletele noastre se îmbrăţişează în Iubire sfântă. Ne întâlnim în rugăciune. Aşa e în viaţă: unul are de toate, altul nu mai poate de trudă. Cea mai mare furtună este cea a tulburărilor dintre suflet şi minte. Buimăceală. Cu mintea veche judecăm, dar cu mintea nouă iertăm şi binecuvântăm pe cei ce încă nu simt „metaforele negustate” ale vieţii. Mulţumesc! Te iubesc! Iartă-mă!


Ieromonah Hrisostom Filipescu

luni, 11 decembrie 2017

Tac. Iert. Iubesc.


Am sărutat timpul și verbul „a spera”. Visul vibrează cutremurând ochii uitaţi sub pleoape ce au botezat până târziu în noapte vioara obrajilor mei. Iar vis între două ferestre. Razele îmi deschid genele aşezate până târziu în rugă. Şi dorul a stat sprijinit pe ţurţurii ce mi-au scârţâit orele de taină, aruncând în geam aşchia lunii. Am cartea la aceeaşi pagină pe care au căzut flori de măr, flori de liliac, flori de salcâm. Gândurile mi le vărs în cupe de lalele şi le usuc pe vitraliile vieţii uitate astăzi la bătrâna catedrală. Acasă mă aşteaptă oglinda atârnată într-un cui strâmb căutând nemurirea… Și nu mai sunt eu, e doar o umbră a aceluiaşi gând ce reflectă culoarea iubirii spusă altfel…
Port în suflet pe toți, mă rog pentru toată lumea, iubesc. Nu împart eu dreptatea. Nu stabilesc eu cine merită și cine nu, cine este vrednic și cine nevrednic este. Nu judec ca să nu fiu judecat. Sau viaţa mă învaţă ca să nu judec, chiar dacă sunt judecat. Iubesc, chiar dacă nu sunt iubit. Iert ca să primesc Iertarea. Mângâi. Îmbrățișez. Las pe Dumnezeu să aleagă. Nu aleg eu în locul Lui, nici măcar în rugăciune. Dumnezeu să ne ierte pe toţi, de oriunde şi oricâţi suntem. Sunt un alt Adam ce a ieșit din Rai afară și caut drumul spre Acasă…
Lacrima… Acest deal de sare greu. Acest lanț la ochi tăios. Acest glonț mânios. Acest înger fără clopot... Am plâns singur, doar eu cu Dumnezeu. Tot El m-a ridicat când urlam de durere într-un strigăt mut. Omul, a venit, a văzut, dar a trecut pe alături. Hristos a venit, a văzut și I s-a făcut milă de mine. Apropiindu-se, mi-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, apoi luându-mă în brațe a avut grijă de durerea mea. A săvârșit minunea !
Am învăţat să-mi fac aripi din cuvinte, să zbor dincolo de dorinţe. Acolo unde fericirea îşi face cuib. Suspinul unui izvor îmi aranjează ca pe nişte cărţi gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite ale tinereţii mele şi le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină pădure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieţii. Inima e doar una şi viaţa o dă de-a dura. Iar şi iar. În noi mai mor anotimpuri. Astăzi, dărâm hambarele omului celui care am fost demult și măresc inima și mintea pentru a face loc, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine…
Eu sunt o lumânare. Ard, mă topesc, sunt reaprins în veșnicie. Sunt tot în toate. Viața, inima, gândurile îmi sunt o Euharistie pentru Tatăl Ceresc. Eu mă împărtășesc din El și El din mine. Sunt liturghia Lui lăuntrică de fiecare clipă. Mă dăruiesc, mulțumesc. Tac. Iert. Iubesc. Cărbunii dragostei ard vălul păcatelor. Pentru Tine, de o mie de ori…
Doamne, dăruiește-mi pe Duhul Sfânt în mintea mea, în inima mea, în viața mea! Iartă-mă! Ne întâlnim în rugăciune, acolo unde inimile își vorbesc altfel…

Părintele Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași, 2013

luni, 13 noiembrie 2017

Păcătoşii sunt mai aproape de Dumnezeu decât drepţii


Unii dintre cei care propovăduiesc Evanghelia sunt pândiţi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu în funcţie de propria dreptate. Mă tem că inclusiv noi, cei de astăzi, poate chiar mai mult decât semenii noştrii din alte epoci, repetăm scenariul de acum două mii de ani, reaşezând ierarhiile valorilor potrivit dreptăţii omeneşti: cinstim pe cei drepţi şi blamăm pe cei păcătoşi, ne sprijinim pe cei bogaţi şi ne îndulcim cu prezenţa lor, le dăm şanse de mântuire, iar pe cei săraci îi compătimim şi uneori îi dispreţuim, umplându-i cu vorbe grele de fiecare dată când îi vedem şi făcându-i să nu mai vină a doua oară la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun, cu mai marii vremurilor şi ţinem la distanţă pe vameşi şi pe desfrânaţi, căutăm compania cărturarilor şi evităm asocierea cu oamenii simpli, needucaţi, dăm întâietate oamenilor de succes şi izolăm pe cei ce nu ne aduc beneficii şi aşa mai departe.
Hristos nu a făcut aşa, ci dimpotrivă. A arătat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor) pe care le găsim la Evanghelistul Luca în capitolul 15, că păcătoşii sunt mai aproape de Dumnezeu decât drepţii. Ei simt mereu gustul dulce al iertării. Morala care împarte oamenii în buni şi răi, în drepţi şi păcătoşi, nu este morala Dumnezeieştilor Scripturi şi nici a Bisericii, ci este produsul răstălmăcirii omeneşti neputincioase la cuvântul miezos al Scripturii. Cei care au produs această morală nu au fost păcătoşii, ci drepţii. Ei au produs această morală pentru a pune în evidenţă starea lor de drepţi, prin contrast cu starea păcătoşilor.
Nimeni nu poate fi drept în faţa lui Dumnezeu, dar mulţi se cred drepţi, îndreptăţindu-se în faţa propriei conştiinţe sau a conştiinţei sociale. Aceşti drepţi care nu uită să-şi spună zilnic în mintea şi inima lor cât sunt de neprihăniţi, nu se vor bucura de întoarcerea celor păcătoşi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adresează celor păcătoşi, nu celor drepţi. Tot în Pateric întâlnim ideea că sfântul care ştie că este sfânt, nu e sfânt, e un rătăcit, un înşelat. La fel şi dreptul care ştie sau se crede că e drept, nu-i drept în faţa lui Dumnezeu.
Omenirea aşteaptă de la Dumnezeu să facă dreptate iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu milă şi cu dragoste. Unde este milă şi dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplăcute, când vom întâlni în Rai chipuri ce poate nu le-am preţuit îndeajuns pe pământ, în această viaţă scurtă. Și cu dreptatea noastră cu care sugrumăm inimi, vom vedea că altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Soluţia cu care vine Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos şi Biserica de două mii de ani şi până la sfârşitul veacurilor este mila, bunătatea, facerea de bine, pacea şi nu doar dreptatea. Omul însă, din egoism vrea să fie îndreptăţit mereu, chiar şi în relaţia sa cu Dumnezeu.
Marea şansă pe care Dumnezeu o acordă secundă de secundă, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care păcătuiesc, care rătăcesc, care uită de Dumnezeu o viaţă întreagă, este că și în ultimele clipe ale vieţii lor pot recupera pentru veşnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al creştinătăţii, că niciodată nu este prea târziu şi că în orice moment te-ai întoarce vei fi socotit ca şi cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipă, vei lua plata ca cei ce au stat o viaţă alături de El. Unde este dreptatea aici ? Nu este dreptate. Unde este dragoste şi milă, nu mai este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativă şi egoistă în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, dreptatea omenească este răstignită.
Teologii afirmă în baza scrierilor Sfinţilor Părinţi că temeiul, criteriul judecăţii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea faţă de semeni, în care se află chipul lui Hristos. Nu doar mărturisirea credinței ne va mântui, ci viețuirea conform dreptei credințe. La ce îţi va folosi credinţa cu care te-ai bătut în piept o viaţă, dacă inima ţi-a fost goală? La ce ţi-ai obosit trupul cu postul în zadar, dacă nu ai avut milă şi dragoste faţă de cei din jur? Ți-ai împietrit mai tare inima în rugăciune dacă nu ai iertat sincer, ci doar din vârful buzelor pe cel ce ţi-a greşit. Mila şi dragostea vor fi criteriul judecăţii finale şi nu jertfa arsă pe altarul egoismului. „Milă voiesc, iar nu jertfă”, spune Domnul. Legea cea Nouă a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie să facă omul: să-şi vină în fire asemenea fiului risipitor, să conştientizeze că s-a îndepărtat de Dumnezeu şi să se întoarcă, să vină acasă. Întorcându-se va fi primit fără nici un reproş. Oamenii reproşează, Dumnezeu nicidată. În Pateric, în cartea bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că „De va voi omul de dimineaţa până seara poate ajunge la măsura desăvârșirii”.
Ce minune este că Dumnezeu nu ne osândeşte plecarea ci ne binecuvântează mereu întoarcerea! Dacă nu ar fi Dumnezeu, cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe alții și nimeni nu ar mai ajunge în Rai…

Părintele Hrisostom Filipescu


Extras din „Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași, 2013, pag. 13-16

vineri, 20 octombrie 2017

Rugăciune pentru vindecarea rănilor produse de moștenirile grele


Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, miluiește-mă, iartă-mă, dăruiește-mi pocăință.
Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-i pe toți cei din neamul meu, pe părinții mei, pe bunicii mei, pe străbunicii mei, pe toți strămoșii mei. Le mulțumesc, Doamne, pentru darul vieții și accept tot ce viața lor a pus în sângele lor și prin asta în sângele meu. Primesc această moștenire – a lor și a celor care ne-au făcut rău și astfel au intrat în neamul nostru.
Miluiește-i pe cei cărora noi le-am făcut rău, pentru că și ei au intrat în felul acesta în neamul nostru. Iartă-ne, Doamne, iartă-ne pentru crime, trădări, minciuni, violuri, incesturi și pentru toate celelalte păcate grele pe care le-am făcut eu și neamul meu, eu și toți cei a căror viață se află în sângele meu, în viața mea.
Le mulțumesc, Doamne, pentru că au transmis viața așa cum au putut până la mine. Primesc tot ce curge sau a curs în sângele lor și a ajuns până la mine. Acum îmi aparține. Îmi aparține firea acesta bolnavă, îmi aparține boala, dar nu îmi aparține comportamentul pe care aceste boli, aceste traume ni-l provoacă atunci când suntem fără Tine.
Dăruiește-mi, Doamne, pocăință ca să nu mă lepăd de moștenire și nici de strămoșii mei, ci să mă lepăd de atitudinea lor, de comportamentul lor, prin care, încercând să fugă de durere, de rușine, de frică, au ales ascundere, minciună și nu au alergat la mila Ta ca să-i vindeci, ca să ne vindeci.
Doamne, dăruiește-mi ca nimic din ceea ce am primit să nu mă despartă de Tine. Doamne, vreau asta, doresc din toată inima. Tu știi că vreau din toată inima, dar putere nu am. Așa că Te rog: dă-mi putere ori de câte ori Te strig, ca să nu ascult de tiparele și de programele automate pe care le-am primit odată cu bolile firii de la ai mei.
Le mulțumesc, Doamne. Dăruiește-mi să-i iubesc și să-i cinstesc. Și cred că nu există cinste mai adecvată decât asumarea fără judecată, fără împotrivire, fără condamnare a tot ceea ce mi-au transmis. În felul acesta îi cinstesc pe ei ca persoane pentru că au făcut ce au putut, mai ales că au avut încredere în Tine, în mila Ta și în mine, urmașul lor, că vom lucra la vindecarea acestor boli.
Da, Doamne, vreau să mă vindec, vreau să fac în toate voia Ta. Și viața mea a fost grea, nefericită și plină de păcate și nu doar din cauza acestor moșteniri și nici măcar a influențelor lumii acesteia pe care eu am iubit-o, în care m-am integrat sau am încercat să mă integrez. Și de acestea, Doamne, iartă-mă. Iată sunt ani de când mă rog, mă pocăiesc și mă lepăd de aceste influențe și totuși viața mea continuă să se umple uneori de comportamente care nu sunt ale mele.
Cu ajutorul Sfinților Tăi, Doamne, al Părinților Tăi, care au dobândit Duhul Sfânt și discernământ, am descoperit că această oprire, această împotmolire este lucrarea vrăjmașului. Doamne, Iisuse Hristoase, eu am trăit și m-am purtat de parcă vrăjmașul ar fi o realitate impersonală și undeva în afara noastră. Acum, Doamne, cu rugăciunile părinților noștri, ale sfinților tăi, mi s-au deschis ochii și îmi dau seama cum, de fiecare dată când aceste tipare moștenite năvălesc în mine pentru a-mi dicta un comportament de supraviețuire, ei (vrăjmașii) vin cu ispite pe care eu nu le aud și nu le îndepărtez. Îmi sugerează că asta e viața, că responsabili sunt părinții, bunicii și strămoșii. Ei îmi sugerează că nu se poate ieși din această capcană, ei îmi sugerează că eu aș reuși dacă cei din jurul meu ar fi altfel decât cum sunt.
Doamne, recunosc în toate acestea lucrarea vrăjmașului nostru, diavolul, și vreau să-mi țin făgăduința de la Botez: să mă lepăd de satana și să mă unesc cu Tine. Nu știu, Doamne, cum să mă lepăd, dar știu cum să mă unesc cu Tine: să Te chem, să mă rog, să mă spovedesc amănunțit, să-mi asum partea mea și să fiu atent la tot ce mă desparte de pomenirea Numelui Tău, de tot ce mă desparte de Tine. Uneori sunt fleacuri (o pereche de papuci lăsată în altă parte decât trebuie), alteori sunt lucruri mai dureroase, dar toate, toate sunt lucrări ale vrăjmașului care urmăresc să rămân în robia tiparelor strămoșilor mei și mai ales să nu îmi pot împlini rugăciunea iubirii aproapelui. Și dacă nu iubesc pe aproapele, Doamne, este o iluzie și o minciună să îmi închipui că Te iubesc pe Tine.
Vreau să Te iubesc. Te doresc. Cu rugăciunile Sfântului Siluan și ale sfinților noștri, ale tuturor sfinților și ale Preacuratei Maicii Tale, ajută-mă să iau aminte la mine cum zice Sfântul Tău – Marele Vasile, și să nu ascult glasul ispititorului, orice condiții ar fi, mai ales în lucrurile mici, căci în lucrurile mari noi ne dăm seama că este lucrarea vrăjmașului, dar în cele mici ni se pare că nu e nimeni acolo, dar de fapt aceasta este legiunea cea de demoni care ne batjocoresc sufletul și ne amenință și ne primejduiesc mântuirea.

Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pe toți cei din jurul meu, pe toți cei pe care îi văd, pe cei pe care îi aud, pe cei care mă întreabă ceva, pe cei pe care îi întreb, pe părintele meu duhovnic, pe frații și surorile mele și pe toți oamenii din lume, Doamne miluiește-i și mie dă-mi putere să mă lepăd de satana, de jugurile lui și să mă lipesc de Tine acum și așa să rămân în vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 19 august 2017

Rugăciune către Sfânta Treime


Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.
Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.
Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

marți, 8 august 2017

Scrisori din exil - Sfîntul Ioan Hrisostom


„De aceea îţi şi scriu şi-ţi spun ceea ce doreşti să auzi. Ce anume? Sunt sănătos, am sfârşit călă­toria cu bine; mă bucur de linişte şi n-am nici o grijă; toţi mă înconjoară cu multe bunăvoinţă; lucrul acesta mă mân­gâie nespus. Aici nimeni nu mă mai prigoneşte, nici nu mă supără. De ce să te minunezi că am tihnă în oraş, când am avut şi în timpul călătoriei? Scrie-mi şi tu cum o duci, pen­tru ca aşa cum eu te-am bucurat cu aceste veşti, tot aşa şi tu să mă umpli de bucurie dându-mi ştiri despre sănătatea ba. Ştii câte bucurie au cei ce iubesc din inimă când pri­mesc veşti bune de la cei pe care îi iubesc…
…Valurile care se izbesc de stânci nu pot nicidecum să le clintească, ci ele însele dispar, risipindu-se din pricina marii lor furii. Aceasta o puteţi vedea şi cu voi acum, şi cu cei care vă prigonesc zadarnic. Vouă vă aduce aceasta mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, iar înaintea oamenilor mai multă slavă, iar acelora, pedeapsă, ruşine şi ocară. Pentru că aşa este virtutea, şi aşa este păcatul. Virtutea înfloreşte cu cât i se duce mai mult război, păcatul, dimpotrivă, când i se duce război, atunci slăbeşte, şi cu aceasta piere. Aşa­dar, pentru că cele întâmplate vă sunt prilej de mare mân­gâiere, bucuraţi-vă, veseliţi-vă, întăriţi-vă. Cunoaşteţi răsplă­ţile ce vă aşteaptă pentru că aţi intrat în lupta aceasta plină de bărbăţie, cunoaşteţi bunătăţile ce vă aşteaptă pentru că aţi îndurat cu răbdare şi mulţumire cele întâmplate. Sunt bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit şi nici la inima omului nu s-au suit. Suferinţele trec, se duc cu viaţa de aici, pe când răsplăţile rămân ne­muritoare. Dar înainte de răsplăţile acelea, culegeţi şi aici, pe pământ, multă bucurie, că sunteţi hrănite de nădejdea conştiinţei voastre bune şi de aşteptarea acelor cununi.
Ştiu bine că-ţi plac tare scrisorile mele şi că le iubeşti peste măsură. Gândesc că asta-i pricina pentru care mă ţii des de rău că nu-ţi trimit mai multe scrisori. Dar chiar de ţi-aş trimite în fiecare zi câte o scrisoare, n-aş putea să-ţi poto­lesc dorinţa, pentru că doreşti mult scrisorile mele. Dum­nezeu să-ţi răsplătească dragostea mare ce-mi arăţi şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Am să contenesc a-ţi scrie ori de câte ori mi se iveşte prilejul; îmi aduc mie însumi nespusă bucurie când fac lucrul acesta, când gră­iesc des prin scrisori sufletului tău. Dragostea pe care mi-ai sădit-o de la început în suflet o păstrez necontenit în floare. Mu se va veşteji, chiar de-aş fi mai multă vreme departe de tine. Te port în minte pretutindeni, uimit de voinţa-ţi neclin­tită şi de marele tău curaj. Scrie-mi şi tu des, dându-mi veşti bune despre sănătatea ta şi a întregii tale case, ca să am şi de aici multă mângâiere…
…Am ajuns sănătos – căci încep scrisoarea de acolo de unde doreşti şi tu să-i auzi începutul – şi am găsit aici un loc lipsit de tulburări, depărtat de afaceri lu­meşti, plin de multă linişte, fără oameni care să mă supere şi să mă prigonească. Şi ce e de mirare că trăiesc fără teamă şi fără griji în oraşul acesta spre care duce cel mai sălbatic drum, un drum primejdios, de care trebuie mereu să te fe­reşti? Ce e de mirare că am mai multă siguranţă în el decât în oraşele guvernate de nişte legi bune? Dă-mi dar răsplata acestor veşti bune scriindu-mi des şi tu despre sănătatea ba. Trăind aici în linişte deplină, trec necontenit pe dinain­tea minţii mele nobleţea sufletului tău, libertatea cugetului tău, ura faţă de cei răi şi îndrăznirea ta, într-un cuvânt, toată livada virtuţilor bale, şi mă bucur cu amintirea lor. Oriunde m-aş duce, te port în minte pretutindeni şi ard nes­pus de dorul bău. De aceea şi doresc să te văd venind aici. Dar pentru că asta-i greu, aleg a doua cale, îmi caut mân­gâierea pe care mi-o dau scrisorile, nespus de mare mân­gâiere îmi vei aduce de voi primi scrisori dese, care să-mi dea veşti bune despre sănătatea ba.

Gândeşte-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ţine lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ţi aminte de patimile Mân­tuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alţii că are în El pe diavolul, că e mincinos şi profet mincinos. Spuneau: „Iată om mâncător şi băutor de vin”; „Cu domnul dracilor îi scoate pe draci”. Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie şi când L-au scui­pat în faţă? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oţet şi fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când îl barau câinii aceia setoşi de sânge? Ce ai de zis când era dus gol la patimi, când toţi ucenicii L-au părăsit, când unul L-a vândut, altul L-a tăgă­duit, iar ceilalţi au luat-o la fugă, şi numai El stătea gol în mijlocul mulţimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toţi. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu L-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ţi aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare şi că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ţi aminte că şi apostolii au fost izgoniţi pretutin­deni, că stăteau ascunşi şi nu puteau să se arate în oraşe. Adu-ti aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul iar Pavel, de o vânzătoare de purpură, că nu aveau în­credere în cei bogaţi. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot aşa şi acum, nu te întrista!...”

luni, 24 iulie 2017

Rugăciunea celui ce vrea sa teologhisească


O, Dumnezeule a toate, Singur dătător și păzitor al adevăratei teologii și al tuturor cuvintelor și dogmelor ei, singură Treime atot-monarhică, nu numai fiindcă Tu singură conduci toate, ci fiindcă ai în Tine Însuți un singur și unic principiu mai presus de principiu[1], monada unică fără cauză din care provin și la care se întorc fără de timp și cauză, Fiul și Duhul, Duhul cel Sfânt și Domnul, Cel ce are de la Tatăl existența prin purcedere și Cel ce este dat și trimis și manifestat prin Fiul celor ce cred drept întru Tine, și Fiul Unul Născut, Cel ce are existența de la Dumnezeu Tatăl prin naștere, Cel ce prin Duhul Sfânt Se formează și Se sălășluiește și Se arată în chip nevăzut în inimile celor ce cred în Tine, Părinte singur nenăscut și nepurces și ca să spun pe scurt, Cel fără cauză, Singurul Părinte al Luminilor nedespărțite și de aceeași cinste cu Tine, o singură stăpânire, o singură putere, care este creatoare a luminilor create de mâna ta, dătătoare a toată cunoștința, ceea ce produci formele felurite ale cunoașterii și, în mod corespunzător, punând cunoștințele în chip natural în cei ce cunosc: în cei inteligibili, înțelegeri simple și nepătimitoare, iar în cei sensibili, simțiri complexe și pătimitoare, iar în noi, cei compuși, pe ambele. Ceea ce ai dăruit, din negrăită bunătate, cunoașterea despre Tine Însăți, după cât este îngăduit, numai făpturilor Tale raționale, dă-ne și nouă acum să teologhisim în chip bineplăcut Ție și într-un cuget cu cei ce din veac au bineplăcut Ție în faptă și cuvânt, ca să mustrăm și pe cei ce teologhisesc nu în chip bineplăcut Ție și să-i întărim în adevăr și pe cei ce Te caută pe Tine cu adevărat, ca să Te cunoaștem toți ca pe o singură și unică dumnezeire izvorâtoare, pe singurul Părinte și Purcezător și pe Fiul Tău Unul, dar numai Fiu, nu și Purcezător, și pe Unul Duhul Sfânt, dar numai purces, nu și făptură. Și să slăvim un singur Dumnezeu, într-o singură simplă, dar bogată dumnezeire nestrâmtorată, ca să spunem așa, de vreo limită, și să fim slăviți de Tine în bogată îndumnezeire și în revărsarea de lumină întreit luminoasă, acum și în vecii nesfârșiți. Amin.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Moment de sărbătoare în poiana bucuriei


- 22 iulie 2017 -

Schitul Țibucani, înființat în anul 1774, pendinte de Mănăstirea Secu, așezat într-o frumoasă poiană la marginea comunei Țibucani din județul Neamț a îmbrăcat zilele acestea veșminte de sărbătoare. Şi în acest an, programul liturgic dedicat hramului a început din ziua precedentă sărbătorii, oficiindu-se seara Vecernia şi Privegherea în cinstea Sfintei Mironosițe cea Întocmai cu Apostolii Maria Magdalena - ocrotitoarea lăcaşului monahal.
Slujba Sfintei Liturghii a fost oficiată de Preacucernicul Părinte Silviu Daniel Matei, inspector bisericesc la Arhiepiscopia Romanului și Bacăului și preot paroh la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” cartier C.F.R. Bacău, alături de un sobor de preoţi şi diaconi. La momentul de sărbătoare au participat mulțime de credincioși ce au înfrumuseţat slujba prin prezenţa lor.
 La finalul slujbei, Preacucernicul Părinte Silviu Daniel Matei a adresat un cuvânt de învăţătură în care a punctat principalele momente din viaţa Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii şi semnificaţiile acestei sărbători pentru viaţa duhovnicească a fiecăruia. Totodată părintele a aşezat cuvânt de preţuire și felicitare la inima preacuviosului părinte Arhimandrit Vichentie Amariei stareţul Mănăstirii Secu, părintelui Hrisostom Filipescu egumenul Schitului Ţibucani, oficialităților locale, precum şi tuturor ostenitorilor şi binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş.
Sfânta Liturghie a fost urmată de Parastasul pentru cei adormiţi.
Pelerinii au primit la sfârșit câte un pachet cu alimente din partea obştii Schitului Țibucani.
Sfânta Mironosiță Maria Magdalena, prima martoră a Învierii Mântuitorului, să ne dăruiască tuturor pacea, bucuria și lumina izvorâte din mormântul lui Hristos! Amin.


ieromonah Hrisostom Filipescu






























duminică, 2 iulie 2017

Scrisoare de la un Prieten Bun



Am stat și am meditat, după slujba de dimineață și mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în Dumnezeiasca Liturghie, când am conştientizat răceala vizitelor mele la Sfânta Împărtășire, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent aceste rânduri:


Dragul meu,


Într-o zi, pe când nimic nu era şi tu nici nu te gândeai că ai putea exista, eu l-am creat pe om. Și-mi era atât de drag.
Şi l-am făcut după chipul şi asemănarea mea şi doar atât i-am spus: „Te rog, nu mă uita. Nu-ţi cer nimic mai mult, doar nu mă uita”.
Şi ca să-i fie mai uşor, l-am înconjurat de semnele prezenţei mele: un cer albastru şi-o mare adâncă, păduri îmbulzite de viaţă şi pomi plini de fructe şi-un soare imens şi alţi zeci de aştrii ce-i strigă într-una: „Te rog, nu uita de Dumnezeu”.
Şi am făcut zeci de câmpii colorate şi-o floare am vrut chiar să se cheme aşa: „nu mă uita”, ca omul, atât de drag mie, să nu mă uite.
Și-am pus lângă el o altă făptură, la fel de frumoasă, cu chip ca al meu și i-am dat zâmbet și suflet, priviri gingașe și vorbe de duh, ca să-i şoptească despre mine şi să-mi spună doar atât: „Doamne, eu nu te uit”. Dar…
Dar tot mă uita. Şi atunci i-am dat legi şi regi şi profeţi şi semne de bine, de greu, bucurii şi-ncercări; şi i-am trimis suferinţa sperând să alerge la mine cu braţele îndreptate spre cer; şi-am pus şi oameni de seamă să-i strige într-una în numele meu: „Omule, nu uita de Dumnezeu”.
Dar tot m-a uitat.
Şi-am zis: „nu vreau să-l pierd pe cel ce mi-este atât de drag. Am să-i dau totul. Am să mă dau pe mine”. Şi m-am dus pe pământ, am trăit pentru el, am murit şi-am înviat şi cu totul m-am aşezat într-o bucăţică de pâine şi un strop de vin. Şi din aceastea tot strig: „Nu mă uita, primeşte-mă în inima ta!”.
Şi mă tot uit cum mă aşază-n potire frumoase şi-n chivote aurite, dar nu mă poartă în inimi şi-n minte. Şi-atunci strig şi iar strig şi te rog: „Omule, nu mă uita, primeşte-mă în inima ta!”.
Ce-aş mai fi putut să fac şi n-am făcut ca tu să nu mă uiţi şi să mă vizitezi mai des sau în casa ta să mă inviţi ca prieten drag ce-mi eşti?! Am făcut totul…şi totuşi tu mă uiţi.
De fapt, ţi-am scris ca să-ţi spun că duminică m-au încuiat (iar!) în biserică şi tot aştept să vină cineva să-mi spună să merg cu el, să nu mai fiu singur pe Sfânta Masa, in altar. Te rog, aminteşte-ţi de mine şi primeşte-mă săptămâna aceasta să stau cu tine. Iar săptămâna viitoare, dacă devin prea incomod şi iarăşi mă vei alunga, am să găsesc pe altcineva.

Cu drag, Dumnezeu,
prietenul care te-a creat şi te-a răscumpărat!

PS. Te rog să spui şi altora că doar atât doresc: să nu fiu uitat în taina sfântă a altarului unde-i aştept pe prietenii mei pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţumesc! Te Iubesc!

vineri, 30 iunie 2017

Ruga albă


Curăță-ne Doamne casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și a nu ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău,
nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.

Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.
Atât de la Domnul.
Şi va fi gustoasă, şi va fi săţioasă
Pâinea ceea
Pentru că muşcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Păşind domol pe brazde puhave
Şi calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieşi la plivit,
La secerat.
Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Şi, fireşte, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.

Astfel, tot cântând,
Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creştiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este şi Dumnezeu.

Curăţă-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunicime, de răutate,
Curăţă-ne auzul de înjurături,
De scrânşete, de blesteme,
Curăţă-ne vederile de urâţenii,
De sălbăticii, de josnicii.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Macar o oră de linişte curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Aşa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conştiinţa,
Cu inima.
Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simţi
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veşnicia.
Şi atunci vom tresări,
Căci suntem miruiţi
De acea mare minune.
Şi atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veşniciei.
Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu şi-a găsit cu cine să comunice,
Nu şi-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaş,
Mai rămâne gângurind în faşe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim şi sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenţei noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.
Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înţelege,
Ne vom chinui toată viaţa
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim şi
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănuşă gonită de vânt
Şi îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puţin arareori,
Cu gânduri bune,
Înţelepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ţie, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Şi tot aşa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generaţie,
În generaţie,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Şi însuşi felul nostru de a fi.
Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranţă,
la o altă speranţă,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu şiretenia,
Demnitatea cu raţiuni politice,
Faţa,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Aşa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperişul lui,
De la părinţi,
De la strămoşi,
Până la urmaşii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăţi,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simţind
La fiece pas,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Şi Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respiraţie
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumuseţea,
Toată adâncimea,
Toată tristeţea,
Verbului matern.

Dăruieşte-ne, Doamne,
Acea Bunăvoinţă
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Aşa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit şi noi
Pe lumea asta. Şi Dumnezeu
A fost cu noi.

Amin.