Am pornit spre Schitul Ţibucani în vârful picioarelor, pâş-pâş.
Motivul? Voiam să-i fac o surpriză proapătului egumen, părintelui Hrisostom
Filipescu. Dacă nu ştiţi cine este, atunci vă amintesc eu: este unul dintre
colaboratorii de seamă, harnici şi inspiraţi ai revistei Lumea Monahilor. Acest
tânăr călugăr ştiu că are darul scrisului, că citeşte mult, că se roagă cu
râvnă. Dar cum este el în realitate şi cum arată Schitul Ţibucani – asta voiam
să aflu direct, la faţa locului. Prin surprindere!
Un
hram neaşteptat
Da, grozav l-am mai “surprins” pe egumen… “Nu-i acasă
părintele”, mi-a răspuns la întrebare un călugăr tânăr, care forfotea prin
curte. “Când vine?”, întreb. “Nu ştiu”, mi se răspunde. Simţind că treaba nu
stă chiar aşa, îi strecor o carte de vizită tânărului monah. Cu micul trofeu în
mână pleacă, se întoarce, şi-mi spune radiind că părintele tocmai a revenit. “Minunat!”,
am exclamat. Surpriza, aşadar, pare că mi-a ieşit.
Dar mai surprins am fost eu la intrarea în vechea biserică
de lemn, cu hramul Sfintei Maria Magdalena. Atmosfera este cu totul tainică, specifică
pe undeva bisericilor de lemn din străfundurile împădurite ale Rusiei. Dacă te
opreşti o clipă din foială, cred că poţi auzi inima bătând îndărătul icoanelor
şi ornicul lumii cum îşi potriveşte respiraţia, la secundă. În faţă te aşteaptă
o minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, o Maică uşor îngrijorată, care
pare foarte atentă la durerea din jur. În jur, însă, nimeni. Doar eu, călugărul
cel tânăr şi Pişcoţilă, un căţelandru care dă pe afară roată uşii, ştiind că nu
are voie înăuntru. Atât. Restul e (în) aşteptare.
Fără să vreau, m-am gândit la hramul acestui schit. Maria
Magdalena este unul dintre cele mai puternice personaje ale Noului Testament, una
dintre cele mai cunoscute femei ale umanităţii, un exemplu şi un contraexemplu,
este gramul de pocăinţă care a covârşit abisul păcatului. O femeie frumoasă, hotărâtă,
deşteaptă, care a ieşit la liman. Este condamnată, este hulită, este râvnită, este
salvată. Este tuturor toate, numai Unuia totul. Adică dragostea ei sinceră, nemaculată.
Duc gândul mai departe şi mă întreb de ce o sihăstrie ca aceasta, pendinte de
marea lavră a Secului, a primit un atare hram? De ce oare ceata de 20 de
călugări, desprinşi cu duhovnic cu tot din obştea de 300 de călugări a Secului,
s-a pus sub oblăduirea Sfintei Maria Magdalena? De ce stareţul Paisie
Velicikovski, marele cărturar al veacului al 18-lea, cel care a binecuvântat
această retragere întru slovă tipărită, a acceptat acest hram pentru desantul
de rugători şi cărturari ai săi pe valea umbroasă din coasta Ţibucanilor? Enigma
persistă încă, şi nici măcar apariţia surâzătoare a egumenului Hrisostom nu a
înlăturat dorinţa de a o dezlega.
Buna
cuviinţă – o reţetă care nu dă greş
Egumenul este aşa cum mi-l închipuiam: tânăr, entuziast, realist.
Pus pe călugărie serioasă, dar senină – aşa cum o cere atmosfera vremurilor
acestea. Nu tu panici apocaliptice, nu tu intransigenţe verbale ori mormane de
citate din sfinţi mari, mici, vechi sau noi, potrivite ca să iasă cât mai bine
puzzle-ul de sfârşit al lumii… După ce ne-am închinat la icoanele din biserica
cea nouă (ridicată în 1935, resfinţită în 2007 de Mitropolitul de atunci al
Moldovei, ÎPS Daniel, pe când egumen era aici protos. Arsenie Rus), am mers la
trapeza cea nouă. Tare bucuros este părintele Hrisostom de această realizare! Şi
are şi de ce, dar mai ales realizarea este maniera în care şi-a modulat
personalitatea: prietenos, dar nu aflat în treabă, colocvial, dar nu bârfitor, senin,
dar nu inconştient asupra pericolelor zilnice. Despre asta mi-a vorbit cu
însufleţire, spunându-mi că ei, cei trei “ţibucani”, după slujba de seară
păstrează până a doua zi canonul tăcerii. Le-a mers foarte bine cât au ţinut
canonul, însă când l-au mai încălcat (din “binecuvântate pricini”), atmosfera
duhovnicească s-a deteriorat rapid. Iată concret puterea unui canon, a unei
pravile duse până la capăt! Obştile monahale funcţionează după cu totul alte
criterii decât lumea – asta e limpede.
Multe lucruri se mai pot adăuga despre acest schit şi
oamenii lui, însă vreau să revin cu o relatare pe larg, căci merită. Mai ales
după ce am aflat şi despre o minune ţinută încă sub obroc – şi aşa poate că va
rămâne, Dumnezeu singur ştie. Oricum, în liniştea asta desăvârşită se îngroapă
zilnic, ca într-un mormânt viu, doi tineri călugări şi încă un al treilea. Nimic
nu tulbură mersul lor prin lume, fără lume, sau cu lumea năvălită în ogradă. N-au
bani, n-au de nici unele, dar cu toate astea au exact atât cât să trăiască ei, cele
câteva vietăţi pripăşite prin curte şi atât cât să poată întinde o smerită masă
a prieteniei, care capătă deja pentru noi aceştia, străini şi neputincioşi, valoarea
unei împreună-lucrări la temelia cuminecării nestingherite din dragostea de
frate...
Autor: Răzvan BUCUROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu