„Pentru orice lucru este
o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi
vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi
vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi
vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci
pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi
de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti
şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi
vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi
vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
Care este folosul celui
ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
Am văzut zbuciumul pe
care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
Toate le-a făcut Dumnezeu
frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul
să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la
sfârşit.
Atunci mi-am dat cu
socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul
vieţii tale.
Drept aceea dacă un om
mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la
Dumnezeu.
Atunci mi-am dat seama că
tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate
adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de
faţa Lui.
Ceea ce este a mai fost
şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce
a lăsat să treacă.
Dar am mai văzut sub
soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel
nelegiuit.
Şi am gândit în inima mea:
"Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit", căci este
vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.
şi am zis iar în inima
mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi
dea seama că nu sunt decât dobitoace".
Căci soarta omului şi
soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi
au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi
totul este deşertăciune!
Amândoi merg în acelaşi
loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
Cine ştie dacă duhul
omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?
Şi mi-am dat seama că
nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că
aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce
se va întâmpla în urma lui?” (Ecclesiastul 3, 1-22)
Frumos!
RăspundețiȘtergere