Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

duminică, 29 iulie 2012

Iubirea, momentul care repară trecutul și cucerește viitorul


Nimeni nu este fără de greșeală, căci există în noi „ceva”, care ne „plimbă” pe valurile vieţii, când încolo, când încoace. Omul contemporan suferă, pătimeşte, trăieşte o stare de victimă, dar totodată involuntar sau nu, face şi pe cei din jur victime ale stărilor sale. Conflictele, stresul, stările confuze nu se limpezesc decât atunci când fiinţa noastră suflă spre Hristos, când facem curăţenie în ceea ce suntem noi în adâncuri şi scoatem tot răul din labirintul firii noastre.
Baza echilibrului omului, atât din punct de vedere psihologic cât și duhovnicesc, este iubirea, iubirea întru Iisus Hristos. Căci în Hristos suntem creștini, în Hristos devenim oameni și în Hristos ne unim toți oamenii cu Dumnezeu. Orice om de pe pământ are o picătură de har, în care se observă, câtuși de puțin, prezența lui Dumnezeu. Prin iubire ne poziționăm corect față de ceilalți. Iubirea este cea care protejează pe om de cursele vrăjmașului.
Socot că iubirea adevărată, curată, nu are definiții, căci de cele mai multe ori definițiile unor cuvinte frumoase îi secătuiesc substanța, savoarea, frumusețea, farmecul, încântarea, puterea, energia, lumina. Iubirea se trăiește și atât. Cuvântul în sine, rostit rotund și cu deschidere, acoperă cu îndestulare toată încărcătura ce îl cuprinde atunci când este trăită.  Și dacă iubirea e trăită și împărtășită cât mai des cu putință, definiția e gata. Fără iubire șchiopătăm negreșit în sine, dar și în relația cu ceilalți, așa cum frumos spunea un părinte.
Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veșnic aprinsă, este glasul șoptit care se aude doar în urechile celor care știu că lumea nu ar fi ajuns aici, dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ține sufletul în viață, chiar și după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce, nu ține cont de vremuri, de restriști, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseții lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viață, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ți-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creație, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere și jertfă în iubire este și monahul acela care se ruga ca toți oamenii să intre în Rai și pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.
Cine iubește se transformă, se deșartă în persoana față de care își manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea în Hristos şi cu Hristos îţi dă dreptul să faci ce vrei, cum spunea Fericitul Augustin. De ce ? Pentru că în Hristos suntem liberi, Hristos nu îngrădeşte, patimile sunt cele care ne înlănţuiesc şi ne depărtează, ne despart de adevărata iubire nemuritoare. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt. Dostoievski spunea undeva că frumosul va salva lumea, aş îndrăzni să afirm că iubirea este cea care va salva lumea, ea rezolvă totul.
Pe lângă echilibru interior, bucurie și pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul și cucerește viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie !

ieromonah Hrisostom Filipescu

luni, 23 iulie 2012

Hramul istoric al Schitului Țibucani

Prăznuirea Sfintei Mironosițe Maria Magdalena
22 Iulie 2012



















Cuvântul de învățătură al 
Preacuviosului Părinte Arhimandrit Vichentie Amariei
Starețul Mănăstirii Secu




miercuri, 11 iulie 2012

Lucrările de reparație la acoperișul corpului de chilii

         Cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu rugăciunile Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, ocrotitoarea acestui așezământ, zilele acestea s-au finalizat lucrările de reparație la acoperișul corpului de chilii. Acestă clădire în care locuiesc viețuitorii schitului era acoperită cu draniță (șindrilă) veche de peste 60 de ani, ce se afla într-un stadiu avansat de carbonizare. Cu această intervenție, s-au adăugat căpriori noi, scânduri, folie protectoare și tablă lindab. 





Slavă Ție Doamne pentru toate darurile ce le reverși peste noi !


luni, 9 iulie 2012

Generația “playback”


Este generația de astăzi, și cine știe, poate de mâine. Creștem cu toții în ea. Oricât de mult se dorește purul, totul este artificial, sintetizat.  Nimic nu mai e „live”, natural ori palpabil, așa cum era cândva; nici cartea, nici muzica, nici alimentele, nici chiar viața. Totul se colorează, se mimează sau se digitalizează; pentru raționamente practice, pentru economie sau pentru a deveni mai atractive. Nu știm exact, vom vedea mai tarziu ce și pe cine a momit. Totul se transformă, se schimbă, se modifică. Experimente peste experimente, soluții peste soluții, tehnici peste tehnici. Aşa e modernitatea. Facem “playback” peste tot şi nu mai știm, ori nu mai putem să ne oprim... Uneori uităm care este realitatea și trăim în propriile "avataruri", impuse sau nu de societatea în care viețuim.
Sunetele se sintetizează și educă simțurile în felurite stări mai mult sau mai puțin energizante. Foaia este înlocuită de pagina electronică, scrisorile de sms-uri, plimbările prin parc și conversațiile de altădată au fost modernizate de chat-uri și rețelele de socializare, jocurile curate de pe maidan sunt acum de mult uitate, cele de pe calculator fiind mult mai “colorate”. Copilăria și adolescența, perioadă de candoare și de căutare a modelelor, este cea mai veselă și încântătoare etapă din viața fiecăruia. În vremea copilăriei mele nu știam de calculator, internet, televizor cu multe programe, jocuri în rețea și alte multe provocări contemporane ce limitează și îngustează orizonturile tinerilor captivi într-o lume ireală. Jocuri precum “Ascunselea”, “Raţele şi vânătorii”, “Ţară, ţară, vrem ostaşi”, “Sticluţa cu otravă” sau “Hoţii şi vardiştii”, sunt doar câteva din paleta largă de jocuri în care mi-am petrecut cei mai frumoși ani. Fotbalul, tenisul, schimbatul surprizelor de la gumele de mestecat (colecții de mașini, de elicoptere, de fotbaliști, etc.), ori schimbatul timbrelor din clasoare erau pasiunile noastre de altădată. Alături de acestea erau nelipsitele excursii cu colegii la munte sau la mare, în care se legau cele mai frumoase prietenii, ieșirea la iarbă verde, mersul pe bicicletă, lansarea zmeului și alte multe minunății curate.  Astăzi socializarea este în cea mai mare parte doar digitală, în fața zeului computer !
Alimentele, fructele şi legumele zemoase şi gustoase au fost şi ele transformate, înmulțite prin fel şi fel de procedee, de parcă s-ar fi micșorat pământul și nu mai este loc de cultivat. Nimic din creaţia Ta Doamne nu este perfect, noi creăm o altă lume, o altă viaţă, un “măr mai mare”, o aromă mai nouă care să ne stimuleze papilele gustative, “inventăm”, dar fără Tine... Doamne Tu nu vezi că noi vrem clone, bombe atomice, arme nucleare, fel de fel de substanțe halocinogene, fumuri amețitoare, și multe altele ? Ce fel de Dumnezeu ești dacă la creație nu le-ai făcut și pe acestea, nu Te-ai gândit și la noi ? Hmm, lasă că îți arătăm cât suntem noi de tari și că putem face multe fără Tine !... Așa strigă bietul om contemporan, ameţit de “creaţia” sa...
Explozii de informații zilnice în vieți înecate și minți obosite, deprimate și dezorientate, reprezintă cultura zilelor noastre. O zi fără știri, fără evenimente majore pare o zi moartă, monotonă, neimportantă, banală, chiar plictisitoare pentru unii. Când nu mai sunt evenimente, se fabrică, se înscenează, se programează. Panica trebuie cultivată, peptidele hrănite, mințile golite. Avem nevoie de adrenalină, de ură, de teroare. Omul de astăzi este însetat de informații și de știri proaspete. Mereu trebuie să fie "up-datat" ca să reziști pe piață, altfel el nu mai reprezintă o noutate și poate fi înlocuit oricând cu o mașinărie capabilă nu numai să hrănească neuronii neobosiți ai celor ce se vor a fi altfel, sau mai buni sau “cei mai cei”, dar carnalul rămâne o piesă mult prea ieftină şi neinteresantă în faţa provocărilor virtuale. Iar sufletul, o poveste, un basm. Titluri peste titluri, vise peste vise, durere peste durere şi bucuria ce a rămas doar copiilor din satele izolate care încă nu au trăit în totalitate ispita digitală. 
Ce va rămâne în urmă, ce dăruim mai departe, se pare că nu este o întrebare care să frământe inimile şi minţile celor ce vor da răspuns la “vreme potrivită”...
“Piua”, cine vrea să iasă din generația playback ?!

ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 4 iulie 2012

Smerenia, chimval răsunător la Tronul Îndurărilor


Despre smerenie e greu de vorbit, mai ales când nu te aflii printre practicanții acestei împărătese a virtuților. Trăită de unii, zugrăvită de alții, mereu văzută de Dumnezeu, ea este cămașă în care se adăpostesc multe fapte bune.
Numită de unii gânditori temelia crucii, ea este filosofia creștină, sarea virtuților, fiind însăși viața sfinților. Părinții din spiritualitatea răsăriteană afirmă că fără smerenie nu poți vedea fața lui Dumnezeu, nu te poți ridica la înălțimea cerului, la patria cerească. Dacă lipsește smerenia nu se poate simți cu adevărat gustul dulce al iertării când păcatele sunt acoperite de bunătatea lui Dumnezeu.
Acest mărgăritar al virtuţilor este însăşi viaţa lui Hristos, pilda cea vie şi nemuritoare, iar părinţii spun că „cel care nu se smereşte, alungă de la dânsul harul lui Dumnezeu”. Şi îmi vine în minte o pildă din Pateric în care Avva Ilarion din Palestina a mers la Avva Antonie, şi i-a zis lui Avva Antonie: „Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineaţa !” Şi i-a zis lui Avva Ilarion: „Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea !” Oare acesta este salutul dintre cei mai smeriţi oameni din lume ?! Și dacă vom citi în Pateric, vom găsi mărturii că erau cu adevărat smeriți, însă acest salut mă duce cu gândul la salutul Arhanghelului Gavriil către Preacurata Fecioara Maria: „Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine.” (Luca 1,28) Smerenia înseamnă slavă începută ! Pentru că legea smereniei lucrează contra ei însăşi: din scântei iese foc, din picături de apă, bălţi, din milă, milostenie, iar din smerenie, iese slavă şi lumină.
Niciodată mintea omenească nu va putea cerceta până la epuizare la modul cel mai desăvârşit posibil, procesul psihologic prin care smerenia se transformă în slavă. Legea aceasta nu e taină, dar e prea mare pentru a o frământa în întregime mintea omenească. Explicaţiile plastice pentru a face înţeleasă smerenia şi roadele ei sunt slabe.  
Chiar dacă smerenia poate fi socotită o însuşire specifică monahilor, căci monah egal smerenie, totuşi această şcoală a smereniei poate fi practicată de oricine, indiferent pe ce treaptă socială se află şi la ce mod de vieţuire a fost chemat de Hristos Domnul, deoarece smerenia e verificarea oricăror virtuţi. Smerenia ridică şi îndreaptă, aşezând la loc de cinste chiar şi cei mai păcătoşi oameni (vameşul, femeia desfrânată de la picioarele Domnului, tâlharul pe cruce, etc.).
Spun părinţii, că smerenia se învaţă din citirea zilnică a vieţilor sfinţilor, prin spovedanie regulată, prin răbdarea cu nădejdea în Hristos a necazurilor, piedicilor şi supărărilor acestor vieţi. Să le primim în casa inimii ca pe nişte surori iubite, venite în vizită, pentru păcatele noastre. Se dovedeşte smerenia mai ales prin dragostea ce o manifestăm faţă de cei ce ne-au mâhnit, după cum zice Sfântul Isaac Sirul: „smerită cugetare arată nu acela care se ticăloşeşte pe sine, ci acela care mustrat fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de el.” Iar mai presus de toate să cânte armonios în viaţa noastră smerenia inimii, căci „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11).
Smerita cugetare nu stă în hainele ponosite, nici în vorbire domolă, nici în privirea către pământ ci în ceea ce cugeți tu despre tine însuți înaintea Lui Dumnezeu ne învață Sfântul Isaac Sirul. Iar părintele Arsenie Boca mărturisește că omul, în genunchi în fața lui Dumnezeu este mult mai mare. Și, dacă stai în genunchi în fața lui Dumnezeu, poți să te ridici în picioare în fața lumii și să o înfrunți.


ieromonah Hrisostom Filipescu

marți, 3 iulie 2012

Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Ţibucani, bucuria isihiei

Biserica "Intrarea Maicii Domnului în biserică" (1943) şi turnul clopotniță (1859)


La aproximativ 30 km de oraşul Târgu Neamţ, pe drumul național ce duce spre Girov, Piatra-Neamț, Roman, la 2 km de comuna Țibucani,  din mila și din darul lui Dumnezeu, într-o minunată poiană înconjurată de păduri, se păstrează o nestemată monahală încrustată pentru veşnicie în diadema vestitelor focare de credinţă şi spiritualitate românească ale judeţului Neamţ: Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Țibucani, pendinte de Mănăstirea Secu. 
Sihaştri vor fi vieţuit aici, încă din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când din rânduiala lui Dumnezeu, un grup de monahi din obştea Sfântului Paisie Velicikovski, care în acea vreme era stareţul Mănăstirii Secu, au cerut binecuvântare de a se retrage aici pe pământurile Mănăstirii Secu din comuna Ţibucani şi a întemeia un schit. Ţinând cont că în acea perioadă, viața monahală cunoștea o bogată înflorire, numai în Mănăstirea Secu vieţuiau peste 300 de monahi, cei 20 de călugări în frunte cu un duhovnic au primit binecuvântare de la Sfântul Paisie de a merge la Ţibucani şi a întemeia acolo un schit după rânduiala monahală a Sfântului Paisie, unde, pe lângă rugăciune și muncă, un loc însemnat reprezenta rugăciunea inimii „Doamne Iisuse” şi studiul Sfintei Scripturi, al Sfinţilor Părinţi și  traducerile de cărţi cu conţinut duhovnicesc.
În acest aşezământ a funcţionat multe vreme și o şcoală puternică formată în timpul Sfântului Paisie, ucenicii acestuia, veniţi aici pentru a gusta din bucuria isihiei, având o contribuţie însemnată la dezvoltarea vieţii duhovniceşti şi culturale din aceste locuri. Sunt amintiţi de către cronicari şi istorici personalităţi reprezentative precum cronicarul Teodosie şi Ilarion Dascălu, care dovedesc cu prisosinţă existenţa unui însemnat centru cultural teologic.
Biserica monument istoric, cu hramul "Sfânta Maria Magdalena" este ctitoria spătarului Iordachi Cantacuzino Deleanu. Ea a fost construită în anul 1774 din lemn de stejar, pe temelie de piatră, în formă de cruce, prevăzută cu trei turle, tencuită în interior și căptuşită cu scândură în exterior. Având un plan simplu, cu pridvor deschis, interiorul fiind împărțit în pronaos, naos și altar, lăcașul de cult impresionează prin forma sa generoasă. De o frumuesețe aparte este catapeteasma din lemn de tei sculptat, pictată în stil neobizantin, poleită cu aur, ce datează din sec. al XVIII-lea.
În anul 1859, boierul Aga Ioniţă Botez construieşte turnul clopotniţă din piatră și cărămidă şi restaurează biserica, înzestrând-o cu obiecte de cult, cărţi şi cele necesare săvârşirii actelor liturgice.
Lângă turnul clopotniţă mai există o altă biserică având hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", construită pe temelie de piatră în anul 1935, cu arhitectură caracteristică secolului al XX-lea. Aceasta a fost în ultimii ani într-un proces de consolidare, fiind îmbrăcată în exterior în şindrilă din lemn şi pictată în interior în frescă, fiind sfinţită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe data de 16 septembrie 2007, în timpul egumeniei P.C. Protos. Arsenie Rus.
Cu binecuvântarea Î.P.S. Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la data de 1 august 2011, odată cu numirea ca egumen a ieromonahului Hrisostom Filipescu, s-au demarat lucrări de reparaţie la corpul de chilii, bucătărie şi trapeză, cei trei vieţuitori ai schitului mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările pe care cu milostivire le-a revărsat peste acest așezământ.
Obștea Schitului Țibucani
Biserica este „corabia mântuirii“, „poarta Cerului“, o „pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu. În Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Ţibucani au trăit călugări îmbunătăţiţi cu viaţă duhovnicească (monahul Damian Țâru, despre care sunt așternute pagini alese și smerite în Patericul românesc) şi vestiţi prin mânuirea condeiului scriitorului ce scrie iscusit. În sânul acestor oaze duhovniceşti, din îndepărtate vremuri şi până în zilele noastre, şi-au tors firul vieţii duhovniceşti pe ghemul veşniciei, nenumărate suflete. Avem datoria de a grăi despre ele nu ca iscoditorul indiferent şi neînţelegător, ci ca aceia care ne-am pus inimile pe jertfelnicul credinţei strămoşeşti.
Oricine poposeşte în sânul acestui aşezământ monahal, când se înapoiază întru ale sale, rămâne pentru totdeauna ataşat cu sufletul de glasul tainic şoptit inimii într-o clipă de înălţare lăuntrică gustând că „bun şi dulce este Domnul”, Cel ce mângâie inimile tuturor cu Duhul Său cel Sfânt.

ieromonah Hrisostom Filipescu
egumenul Schitului "Sfânta Maria Magdalena" Ţibucani