Smerenia, chimval răsunător la Tronul Îndurărilor

Despre smerenie e greu de vorbit, mai ales când nu te aflii printre practicanții acestei împărătese a virtuților. Trăită de unii, zugrăvită de alții, mereu văzută de Dumnezeu, ea este cămașă în care se adăpostesc multe fapte bune.

Numită de unii gânditori temelia crucii, ea este filosofia creștină, sarea virtuților, fiind însăși viața sfinților. Părinții din spiritualitatea răsăriteană afirmă că fără smerenie nu poți vedea fața lui Dumnezeu, nu te poți ridica la înălțimea cerului, la patria cerească. Dacă lipsește smerenia nu se poate simți cu adevărat gustul dulce al iertării când păcatele sunt acoperite de bunătatea lui Dumnezeu.

Acest mărgăritar al virtuţilor este însăşi viaţa lui Hristos, pilda cea vie şi nemuritoare, iar părinţii spun că „cel care nu se smereşte, alungă de la dânsul harul lui Dumnezeu”. Şi îmi vine în minte o pildă din Pateric în care Avva Ilarion din Palestina a mers la Avva Antonie, şi i-a zis lui Avva Antonie: „Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineaţa !” Şi i-a zis lui Avva Ilarion: „Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea !” Oare acesta este salutul dintre cei mai smeriţi oameni din lume ?! Și dacă vom citi în Pateric, vom găsi mărturii că erau cu adevărat smeriți, însă acest salut mă duce cu gândul la salutul Arhanghelului Gavriil către Preacurata Fecioara Maria: „Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine.” (Luca 1,28) Smerenia înseamnă slavă începută ! Pentru că legea smereniei lucrează contra ei însăşi: din scântei iese foc, din picături de apă, bălţi, din milă, milostenie, iar din smerenie, iese slavă şi lumină.

Niciodată mintea omenească nu va putea cerceta până la epuizare la modul cel mai desăvârşit posibil, procesul psihologic prin care smerenia se transformă în slavă. Legea aceasta nu e taină, dar e prea mare pentru a o frământa în întregime mintea omenească. Explicaţiile plastice pentru a face înţeleasă smerenia şi roadele ei sunt slabe.  

Chiar dacă smerenia poate fi socotită o însuşire specifică monahilor, căci monah egal smerenie, totuşi această şcoală a smereniei poate fi practicată de oricine, indiferent pe ce treaptă socială se află şi la ce mod de vieţuire a fost chemat de Hristos Domnul, deoarece smerenia e verificarea oricăror virtuţi. Smerenia ridică şi îndreaptă, aşezând la loc de cinste chiar şi cei mai păcătoşi oameni (vameşul, femeia desfrânată de la picioarele Domnului, tâlharul pe cruce, etc.).

Spun părinţii, că smerenia se învaţă din citirea zilnică a vieţilor sfinţilor, prin spovedanie regulată, prin răbdarea cu nădejdea în Hristos a necazurilor, piedicilor şi supărărilor acestor vieţi. Să le primim în casa inimii ca pe nişte surori iubite, venite în vizită, pentru păcatele noastre. Se dovedeşte smerenia mai ales prin dragostea ce o manifestăm faţă de cei ce ne-au mâhnit, după cum zice Sfântul Isaac Sirul: „smerită cugetare arată nu acela care se ticăloşeşte pe sine, ci acela care mustrat fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de el.” Iar mai presus de toate să cânte armonios în viaţa noastră smerenia inimii, căci „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11).

Smerita cugetare nu stă în hainele ponosite, nici în vorbire domolă, nici în privirea către pământ ci în ceea ce cugeți tu despre tine însuți înaintea Lui Dumnezeu ne învață Sfântul Isaac Sirul. Iar părintele Arsenie Boca mărturisește că omul, în genunchi în fața lui Dumnezeu este mult mai mare. Și, dacă stai în genunchi în fața lui Dumnezeu, poți să te ridici în picioare în fața lumii și să o înfrunți.

ieromonah Hrisostom Filipescu