Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

vineri, 31 august 2018

Diaspora, pâine amară...




Și ajungi în Spania, sau în Italia, sau în Anglia... Nimeni nu pleacă de plăcere.
Muncești, stai cu încă șapte în casă, că trebuie să economisești, mănânci puțin, mămăligă cu ouă și brânză trimisă din România ca să îți mai treacă dorul de casă. Și trimiți bani acasă, schimbi acoperișul, mai faci o cameră, mai modifici gardul, mai... Chemi și nevasta să stea cu o bătrână, să mai facă și ea bani. Copiii îi lași la bunici, ori la rude...
Și munciți amândoi... trimiteți bani să se schimbe mobila de bucătărie, dormitorul, trimiți un TV nou, plătești să îți monteze mașina de spălat... Anii trec, copiii sunt mari, au crescut fără voi. Vă hotărâți să vă întoarceți că v-ați chinui destul și aveți deja peste 45 de ani. Vă întrebați cum au trecut 12 ani de când ați plecat?
Ajungeți acasă, părinții sunt bătrâni, copiii au terminat școala, gardul schimbat e șubred iar, mobila demodată și TV-ul stricat. Și te gândești... a meritat să-ți pierzi tinerețea stând claie peste grămadă, mâncând nimicuri, fără să te bucuri de familie, de o excursie... Nu a meritat. Luați-vă copiii cu voi, trăiți decent pe unde munciți.
Trăiți pentru voi, nu pentru lucurile ce le adunați! Și uite așa trec anii aiurea... trece viața pe lângă voi.

joi, 12 iulie 2018

Rugăciunea arhimandritului Sofronie Saharov pentru unire



Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Cela ce înălțându-Te pe muntele Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul legii și ai zidit din nou chipul Tău cel căzut, Cela ce pe Cruce mâinile Ți-ai întins spre a aduce laolaltă pe toți copiii Lui Dumnezeu cei risipiți și trimițind pe Preasfântul Duh, la unire pe toți i-ai chemat. Tu dar, raza Tatălui fiind, înainte de a păși spre această mare lucrare de sfințenie a răscumpărării lumii, Te-ai rugat către Tatăl Tău ca toți una să fim, precum și Tu una ești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Însuți dăruiește nouă har și înțelepciune ca să împlinim în toate zilele această poruncă și ne întărește în nevoința acelei iubiri pe care o ai poruncit-o nouă zicând: ,,să vă iubiți unul pe altul precum și Eu v-am iubit pe voi”.
Prin Duhul Tău cel Sfânt dăruiește nouă puterea de a ne smeri unul către altul, luând aminte la aceea, că cel ce iubește mai mult, mai mult se și smerește; învață-ne să ne iubim unii pe alții, să ne rugăm unii pentru alții; să ne purtăm poverile unii altora cu răbdare și ne unește în legătura neclintită a dragostei în numele Tău cel Sfânt dând nouă și a vedea în fiecare din frații și surorile noastre chipul Slavei Tale Celei negrăite și a nu uita că fratele nostru este viața noastră.
Așa Doamne, Cela ce ne-ai adunat laolaltă întru bunăvoirea Ta, fă-ne pe noi a fi cu adevărat o familie, viețuind cu o singură inimă, cu o voie, întru o singură iubire, după sfatul Tău cel mai înainte de veci. Umbrește lucrarea aceasta și o acoperă cu acoperământul Preacuratei Maicii Tale și a tuturor Sfinților Tăi, binecuvântând și ocrotind pe fiecare ce se ostenesc în lucrarea faptelor bune.
Păzește-ne adică de gânduri stricăcioase, de cuvinte necuvioase și de înclinări ale inimii ce surpă pacea și încrederea; ca să dăinuiască această lucrare, întemeiată fiind, pe piatra Sfântului Tău Cuvânt, ca toți să aflăm odihna întru Tine, Blândul și Smeritul Împărat al nostru, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

luni, 2 iulie 2018

Rugăciunea de dimineață a Părintelui Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul



Dumnezeul Cel veșnic și Făcătorule al tuturor lucrurilor, Care în neajunsa Ta bunătate m-ai chemat din neființă la această viață, Care mi-ai dăruit harul Botezului și al noii nașteri de sus, Care ai pus pecetea Sfântului Duh pe mădularele trupului meu în Taina Mirungerii și Care mi-ai dat dorința de a Te căuta, Tu, singurul Dumnezeu Adevărat, auzi rugăciunea mea.
Eu n-am viață, lumină, bucurie, înțelepciune sau putere, decât numai în Tine, Dumnezeule. Nu îndrăznesc să ridic ochii spre Tine din pricina nedreptăților mele. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: „Tot ce veți cere cu credință în rugăciune veți primi”, și încă: „Tot ceea ce veți cere în numele Meu voi face”, de aceea îndrăznesc să Te chem. Curățește-mă de toată întinăciunea trupului și a sufletului și învață-mă să mă rog Ție. Binecuvântează această zi pe care mi-ai dăruit-o mie, nevrednicului Tău rob, prin puterea binecuvântării Tale fă-mă vrednic în toată vremea și în tot locul de a vorbi și a lucra întru slava Ta, cu suflet curat, cu smerenie, răbdare și dragoste, cu blândețe, pace, bărbăție și înțelepciune, și de a fi totdeauna pătruns de prezența Ta.
În nemărginita Ta bunătate, Doamne, arată-mi calea voii Tale și dăruiește-mi să pășesc fără păcat sub privirea Ta. Doamne, Tu Care cercetezi inimile și rărunchii, știi de ce am nevoie. Tu cunoști orbirea și neștiința mea, dar cunoști și dorirea mea, durerile inimii mele și suferințele sufletului meu. De aceea Te rog ascultă-mi rugăciunea și prin Sfântul Tău Duh arată-mi calea pe care trebuie să merg. Și când voia mea cea vicleană mă va conduce pe alte drumuri, nu mă cruța Doamne, dă-mi doar putere pe calea sfințeniei Tale. Prin puterea dragostei Tale dăruiește-mi să mă lipesc de bine. Păzește-mă de tot cuvântul și fapta aducătoare de moarte sufletului meu, de orice mișcare care ar putea să jignească sau să rănească pe fratele meu, învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc. Iar dacă voia Ta este să tac, inspiră-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o întristare și nici o pagubă aproapelui meu.
Întărește-mă pe calea poruncilor Tale, Doamne, și până la ultima mea suflare nu îngădui să mă îndepărtez de la lumina cuvintelor Tale, astfel ca poruncile Tale să devină unica lege a ființei mele, atât aici pe pământ, cât și în viața veșnică. Da, Doamne, Te rog ai milă de mine, cruță-mă în necazul meu și în deznădejdea mea și nu-mi ascunde calea mântuirii. Multe și mari sunt cererile mele, Doamne, și totuși eu nu uit urâciunea păcatului meu. Ai milă de mine! Nu mă lepăda de la Fața Ta din pricina îndrăznelii mele, ci mai curând sporește în mine această îndrăzneală și dăruiește-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc după cum ai poruncit: cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată mintea mea, cu toată puterea mea, cu toată ființa mea. Da, Doamne, prin Duhul Tău cel Sfânt învață-mă bunătatea, viața dreaptă și cunoștința, ajută-mă să cunosc adevărul Tău înainte de a mă coborî în mormânt. Lungește-mi viața în această lume, până ce-Ți voi oferi o pocăință adevărată. Nu mă smulge la jumătatea zilelor mele, nici în răstimpul când sufletul meu este încă orb. Și când Îți va plăcea să pui capăt vieții mele, spune-mi ceasul morții mele, pentru ca să-mi pot pregăti sufletul să Te întâlnească. În acel ceas de temut, fii cu mine, Doamne, și dăruiește-mi bucuria mântuirii Tale. Curățește-mă de greșelile cele ascunse și de toată nedreptatea tăinuită în mine și dăruiește-mi răspuns bun înaintea Înfricoșătoarei Tale Judecăți. Da, Doamne, în mare Ta milostivire și în nemărginita Ta iubire primește-mi rugăciunea. Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Sfânt și Mare, Tu Însuți învață-mă smerenia Ta. Ascultă-mi rugăciunea și miluiește-mă pe mine, păcătosul. Amin.

luni, 25 iunie 2018

Răbdarea în suferinţe

„Iar el cu mult mai vârtos striga:
Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă”.
(Luc. XVIII, 39)




Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Intre noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic.
Dar poate tu nu poţi tăcea de durere. Iată eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Insă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.
Gândeşte încă, că cu cât mai mare este suferinţa, cu atât mai slăvită este şi cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.
Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.
Asa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească.



Pentru cei drepţi răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.
Insă, zici tu, adeseori din obişnuinţă, limba mea, fără ca eu să voiesc aceasta, se porneşte spre astfel de cuvinte de supărare şi de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine muşc-o cu dinţii tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veşnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.
Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Insuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.
Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferinţă? Negreşit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit, mai nu. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât şi pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune şi lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai uşor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ţi atrage oare ţie dezgustul şi supărarea tuturor celor ce o aud, şi aceasta oare nu măreşte mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ţi aduce ţie oare mii de cununi ale înţelepciunii, admirarea tuturor, şi o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeţi tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător şi plăcut, şi umbli după ceea ce vătăma, necăjeşte şi chinuieşte?
Mai departe, dacă apăsarea ispitei şi sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu şi de huliri, atunci ar trebui ca toţi săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulţi tocmai dintre cei mai nevoiaşi decât toţi necontenit aduc lui Dumnezeu laudă şi proslăvire, pe când alţii, care petrec în bogăţie şi prisosinţă, neîncetat Il hulesc. Aşadar aceasta provine nu atât din însăşi firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.
Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.
De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la hulirile cele fără de judecată, ca şi la toate răutăţile.
Deci când tu, o omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloşie, adu-ti aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, şi de Sfântul său trup cel plin de răni. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conştiinţă, că Dumnezeu Insuşi a pus asupra lui aceste suferinţe, însă într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Il cinstea, se părea că se luptă contra lui.
Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Insuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, si ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut.
Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie oare să-ţi mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simţurile cele fireşti ale unui tată? Aşa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, şi te vei întoarce mângâiat.
Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Insăşi nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi. El însuşi se tânguieşte de aceasta şi zice: „voi vă ridicaţi asupra mea”, şi îi numeşte nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine şi casnicii mei au vorbit împotriva mea; alţii m-au batjocorit, şi eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9). Numai a auzi de o asemenea ticălosie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta să o sufere.
Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă si neauzită, pierderea unor atât de mulţi şi atât de aleşi copii, şi în astfel de chip, batjocura şi derâderea şi ocara oamenilor, câte răutăţi! Unii îl batjocoreau, alţii îi făceau dojeni, iarăşi alţii îl dispreţuiau, nu numai prietenii, ci şi slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau şi strigau la el, ci îl şi blestemau, şi aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopţii. Ascultă-l pe el însuşi când zice: „pentru ce mă îngrozeşti în visurile mele şi mă înfricoşezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).
Care om ar fi putut să fie aşa de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândeşte, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui şi totuşi el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, şi patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!
Când noi vedem, că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbăteşte împotriva unei părţi dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără şi ocroteşte pe fiii săi cei înspăimântaţi, şi de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, şi de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul”, şi altele, apoi prin aceasta tu numai îţi vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul.
Pentru ce aceasta? Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, când viaţa nu era aşa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul si moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.


Pe lângă aceea mai gândiţi, că nu atunci este timpul de tânguire şi de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am săvârşit vreun păcat. Noi însă inversăm rânduiala. Când noi săvârşim mii de păcate, aceasta puţin ne îngrijeşte, iar când vine asupră-ne numai o mică nenorocire, îndată pierdem bărbăţia, ne descurajăm şi am fi bucuroşi să ne descotorosim de viaţă.
Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea şi ostenelile? Eu zic, că de acea viaţa aceasta de acum este plină de trudă şi de greutate, pentru că şi oamenii cei mai grosolan formaţi, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumeşti şi pământeşti, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-şi aţintească dragostea către cer şi să se pregătească pentru ziua judecăţii. Căci mulţi slujesc cărnii, şi încătuşaţi fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor şi se simt tihniţi în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieşte a smulge de la dânşii această plăcere, şi pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte şi primejdii, o întreagă oaste de patimi trupeşti, şi multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, şi să tindă a dobândi pacea cea veşnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.
Să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor!


 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici la duminici si sarbatori”, Editura Bunavestire, Bacău, 2005.







marți, 22 mai 2018

Mi-e dor...




Mi-e dor de Tine, Doamne, îmi este atât de dor...!
Păşesc pe scara vieţii, şi-n loc să urc… cobor.
Pe treptele virtuţii, în loc să cresc… eu scad,
Mă prind din nou cu patos, dar tot greşesc şi cad.

Cum pot zări Lumina, şi-apoi să n-o ating?
Cum să-nţeleg Iubirea, când din iubire plâng?
Întinde-mi braţul Doamne şi-ajută-mă Te rog!
Cum vrei s-ajung la Tine, cu sufletul olog?

Şi cred că poţi de vrei, ajută-mi necredinţei
Durerea să mi-o iei, dând aripi biruinţei.
Căci ştii că suntem slabi, şi nu putem lupta,
Noi ne lăsăm Părinte în Sfântă Voia Ta…!

luni, 7 mai 2018

Podoaba Schitului „Sfânta Maria Magdalena“ - Țibucani






„Și fă-te și nouă umbră și rouă
                                       Tu, adumbrirea de har,
                                       Să-și afle și firea noastră înnoirea
                                       Dintre plămadă și har,
                                       Ca să-ți strigăm cu toată făptura
                                       Într-o deplină închinăciune:
                                       Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune“
                                                                                                  Sandu Tudor
                                                  
Nicolae Steinhardt spune că „există două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii și adorarea Maicii Domnului“.
Mistica românească este o mistică a icoanei. Specificul carpatin al misticii creștine cu caracter iconic – spune părintele Ghelasie de la Frăsinei – a făcut ca eremiții din Munții Apuseni să se numească ei înșiși iconari, nu în sensul că ar fi fost pictori, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară față de icoană, prin aceasta practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevărați purtători de icoană, de chip iconic. Nu le lipsea niciodată, sub haină, icoana pe pieptul lor.
O poveste vrednică de Pateric grăiește așa: „un monah nu a avut nicio lucrare de virtute, ci s-a mântuit numai prin evlavia pe care a avut-o față de Maica Domnului, înaintea icoanei ei rostind zilnic: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.
Alături de Domnul Hristos, Fecioara Maria este personajul biblic cel mai frecvent reprezentat iconic; de aceea icoana sa ocupă un loc deosebit în rândul icoanelor. După icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului este cea mai cinstită, atât în ce privește varietatea tipurilor de reprezentare, cât și intensitatea cu care este venerată.

Indiferent de stilul, tipul, modul de reprezentare, icoana Maicii Domnului este caldă. În ea găsim frumusețe, puritate feciorelnică, gingășie, tristețe, duioșie, pace lăuntrică, multă bogăție de nuanțe.
Pentru că, după Fericitul Augustin, „trupul lui Hristos este trupul Mariei“, așa explicăm asemănarea fizică a Pruncului cu Maica Sfântă, altfel zis, chip de Pruncă cu Prunc în brațe.
Icoana ne privește, ne întreabă, ne cheamă, ne mângâie, ne încurajează, ne îndeamnă la pocăință. Iar atitudinea noastră în fața icoanei trebuie să fie de închinare, evlavie, laudă, recunoștință, dragoste, cinstire, mulțumire, sărutare, îmbrățișare, atingere, rugăciune, cântări, aprinderea lumânărilor și candelelor în fața ei.  
Icoanele au două fețe: una de vopsele, pentru văz-vedere, cuprinsă cu ochii și alta de har, pentru inima ce o sărută, artă și sfințenie deopotrivă, pământ și cer deodată.
Privirea Maicii Domnului este melancolică, simplă, dreaptă, mângâietoare, liniștită, iubitoare, întristată, blândă, răbdătoare, dătătoare de bucurie, nobilă, rugătoare, senină, pătrunzătoare.
Fiecare icoană, în chip potențial, prin harul care există în ea, este făcătoare de minuni. În rugăciunea din Trebnic (Molitfelnic) se spune: „și dă-i ei puterea și tăria facerii de minuni“. Cu cât este mai rugată, cu atât icoana devine mai frumoasă, mai plină de har și minune.
Icoana plânge, uneori cu lacrimi de mir, alteori cu lacrimi de sânge, izvorăște în chip minunat ulei, mir, vorbește cu adevărat sau clipește, se luminează sau se adumbrește, zâmbește sau se încruntă. Vine singură pe apă, într-un nor luminos, dispare dintr-o biserică, ca să apară în alta; de asemenea vindecă, aduce ploaie, este izvor de comuniune și revelație.
Datorită icoanei, mulți oameni au ajuns la adevărata credință.
La Schitul „Sf. Maria Magdalena“ de la Țibucani se află – ca în atâtea alte locuri, biserici și mânăstiri din țara noastră – o icoană a Maicii Domnului, ne e drag să credem, făcătoare de minuni. De sute de ani, locul ei este în bisericuța-monument.
Chipul Maicii Domnului de aici este trist, gânditor, vizibil îndurerat, sever, aproape îmbătrânit de durere.
Privind-o cu atenție, vezi pe fața Maicii Sfinte straturi de culori – după unii -, de lumini, după alții. Mai observi șiruri de lacrimi care au curs cândva, mulți ani la rând și care... încă mai curg, atât din ochii Maicii dar și din ai Pruncului Sfânt.
De-a lungul timpului, aceste lacrimi au spălat culorile, dând lumină și strălucire fețelor sfinte.


Stai de vorbă cu Maica Domnului, întrebând-o câte dureri s-au spus aici, în taina rugăciunii? Câte suspine ți-au cutremurat inima, câte lacrimi ai șters sau ai stârnit, ce griji, ce necazuri, ce frământări te-au făcut să plângi, la rându-ți? Câte mângâieri și pentru câte suflete ai suferit, ca o maică a noastră, a tuturor?
Chipul ei gânditor, privirea pătrunzătoare, gura strânsă ca într-o amară durere, întreaga ei ființă, toate spun ceea ce ea știe deja de la Dreptul Simeon, că „prin inima ei va trece sabie“.
Și dacă ea a trăit o așa grea durere, cum să nu fie sensibilă, grabnic ajutătoare, săritoare la toate durerile, suspinele și lacrimile aduse aici în ani și ani...Câte îngenunchieri, câte rugăciuni, câte cereri, câte mulțumiri! Câte și câte minuni!
Poate cândva a și sângerat, fie de durere, fie vreun nesăbuit a lovit cu păcat, fie... numai Maica Domnului știe. Azi vedem doar o tăietură sângerie pe obrazul drept.
Nu mai sunt bătrâni care să povestească și nici arhiva mânăstirii nu spune...
Se povestește doar despre recentele scoateri ale icoanei în procesiune, cu litanii și rugăciuni, în zilele secetoase. Și minunea se întâmplă, căci imediat cerul începe să plângă și pământul însetat și uscat mustește de lacrimi cerești, spre bucuria poporului și preoților rugători.
Da! Maica Domnului „toate le poate câte voiește!“
Valeriu Anania (I.P.S. Bartolomeu al Clujului) spune așa de frumos: „Prezența și rugăciunile Maicii Domnului fac ca Judecata să ne pară mai puțin înfricoșătoare. Sfântul Grigorie de Nyssa crede că puterea lui Dumnezeu este capabilă să descopere o speranță acolo unde nu e nicio speranță. Avem nevoie să credem că acest drum este Născătoarea de Dumnezeu. Știm că Tatăl este drept, că Fiul e imparțial, dar poate că între dreptatea Tatălui și imparțialitatea Fiului, se va interpune, mântuitoare, lacrima Maicii Domnului“.
                             
                                        O  iconară a iubirii și dorului de Maica Domnului,
prof. Daniela Iacob