Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Mulţumire şi recunoştinţă !


Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, astăzi, după mai mult de trei săptămâni, s-au încheiat cu bine lucrările de termoizolație pe exterior, la corpul de chilii, bucătărie și sală de mese, de la Schitul „Sf. Maria Magdalena” Ţibucani.
Obştea schitului, cu smerenie şi recunoştinţă, aşează la inimă gând de gratitudine şi preţuire, tuturor celor ce au ajutat, printr-o formă sau alta, la desfăşurarea acestor lucrări. Mulţumim totodată şi celor ce ne vor ajuta pe viitor pentru acoperirea datoriilor create !
Hristos Domnul să binecuvinteze cu ajutor mult pe toţi cei ce sunt harnici şi darnici în mântuirea sufletelor, iar Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena să dăruiască bucurii sfinte tuturor inimilor ce o caută în rugăciunile lor !
Mulţumim Tatălui Ceresc, Maicii Domnului şi Sfintei Mironosiţe „Maria Magdalena” pentru toate mângâierile ce le revarsă peste acest aşezământ !

Cu rugăciune şi binecuvântare,
Obştea Schitului „Sf.Maria Magdalena”Ţibucani
































vineri, 28 septembrie 2012

Rugăciune pentru unitatea obştii




Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Care ridici păcatul lumii și prin înălțarea Ta pe culmea Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul Legii și ai așezat la loc chipul Tău cel căzut, Cel care pe Cruce Ți-ai întins preacuratele Tale brațe pentru a strânge laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați pe toată fața pământului, iar prin pogorârea Duhului Tău celui Sfânt ai chemat pe toți oamenii la unire, Tu, deci, strălucire a slavei Tatălui, mai înainte de a merge la această mare și sfântă lucrare pentru mântuirea lumii, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toți să fim una, precum și Tu una ești cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Dă-ne nouă puterea de a iubi așa cum Tu ne-ai poruncit, atunci când ai zis ucenicilor Tăi: „Iubiți-vă unii pe alții, precum și Eu v-am iubit pe voi”. Și ne dă harul și înțelepciunea să putem împlini în fiecare zi porunca aceasta, prin Sfântul Tău Duh, dă-ne nouă îndrăzneala de a ne smeri unii în fața celorlalți, înțelegând că cel care iubește mult se și smerește mult. Deprinde-ne să ne rugăm unii pentru alții și să ne purtăm întru răbdare sarcinile unii altora. Iar prin legătura nestricăcioasei iubiri unește-ne pe noi împrejurul părintelui nostru stareț, (N) / egumen (N) aidoma oilor celor ascultătoare ale unei singure turme împrejurul păstorului lor pe care-l iubesc. Și ne dă să vedem în fiecare dintre frații noștri chipul negrăitei Tale slave și nicicând să nu uităm că fratele nostru este însăși viața noastră. Așa, Doamne, Tu ești Cel Care întru bunăvoința Ta ne-ai adunat de la marginile pământului; ci fă să ajungem cu adevărat o singură familie, cu o singură inimă trăind, cu o singură voie, cu o singură iubire, ca un singur om, potrivit sfatului Tău celui mai înainte de veci cu Adam, cel întâi zidit. Întărește această sfântă mănăstire pe care dreapta Ta a sădit-o. Acoper-o cu umbra Ta și așează-ne sub acoperământului Preasfintei Maicii Tale, a Sfinților noștri: Sfânta Mironosiță Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii și s Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Binecuvintează și apără pe fiecare dintre cei ce sălășluiesc aici (se pomenește obștea). Păzește-ne de gândurile rele, de cuvintele nelalocul lor, cum și de mișcările inimii ce ar putea nimici sfințita lucrare a slujirii noastre, pentru ca mănăstirea aceasta să se întemeieze pe stânca evangheliceștilor Tale porunci, ca un loc de vindecare, de sfințire și de mântuire pentru noi înșine, pentru toți cei ce sunt chemați aici și pentru frații noștri care se ostenesc și suferă în acest loc, și pentru ca noi toți să ne aflăm odihna întru Tine, Împăratul nostru blând și smerit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

* (Alcătuire a Părintelui Sofronie Saharov, preluată de multe comunități monastice și eclesiale și folosită ca putere a rămânerii în aceeași stare hristică.)





joi, 27 septembrie 2012

Noapte, fă-mă poetul tău !



Cine știe dacă poate să citească ce spune scrisoarea,
mai bine o duce la frunte
și apoi o apasă la inimă
prefăcând gândurile în cântec.
Stelele înțelepte o vor vesti din ceruri
când valurile mării o vor invita la dans
pe drumul nevăzut al necunoscutului,
pe libertatea luminii din temnița vieții.
Poeții mă învață să nu-mi putrezească graiul
când vioara-i răgușită, iar pianul adormit.
Aripile mele sunt dornice de ceruri
și iar alerg pe cărarea prăfuită a celor disprețuiți,
zugrăvind din mers pe frunzele florilor
vântul de primăvară de la capătul tinereții.
Viața se adapă din izvorul cel tainic
asemenea unor păsări ademenite de rouă,
oamenii rup petalele rând pe rând
și le aruncă în țărână
îngropând culoarea și parfumul,
dar ei uită că seva vieții curge prin fibre.
Dulcea taină ce iese la iveală
niciodată nu o vor înțelege
și e atât de simplu…să fii Viu…
Luceafărul dimineții de lumină se scaldă în frunzele
care îmi oferă cea mai ușoară atingere a piciorului
dezbrăcat de norii furnicilor grăbite..
Pe deasupra se tânguiau neadormite
păsărelele bolnave de iubire,
strigau în urechea nopţii cu glasul flămând
căci soarele apune doar îndărătul copacilor.
Aprind lumânarea în tăcere sfinţită
şi îmi plâng nevrednicia
văzându-mi viaţa în mâinile ceasurilor fără rost.
Astăzi pământul mă cheamă în braţele sale,
iar soarele zilelor îmi sărută gândurile
prefăcându-le în flori.
Mă întâlnesc în fiecare clipă cu mine,
lumina ta strălucește în lacrimile mele
inima mi se deschide ca o floare de cactus,
adierea ei m-a cuprins
și mi-a umplut pentru o clipă sufletul de mireasmă
devin altar atins de iarbă,
iar scrisoarea…
O voi desface în poale
și va rămâne tăcerea…

H.

joi, 20 septembrie 2012

Copiii, îngeri pe pământ !



Copii când sunt mici vor să devină adulți ca să aibă drepturi depline. Adulții vor să fie mai în vârstă pentru a fi respectați ca și oameni înțelepți, iar bătrânii vor să mai redevină copiii sau măcar adolescenţi pentru a retrăi viaţa cu mintea de la apusul vieţii. Niciodată omul nu a fost mulțumit cu starea sa și nu s-a bucurat deplin de vârsta aducătoare de daruri specifice și de clipa unică a fiecărei zile. Toate experienţele adunate, plăcute sau mai puţin plăcute, sunt lecţii de viaţă, sunt „examene luate sau picate”, sunt întâlniri sau despărţiri de Dumnezeu.
Copilăria am vrea să dureze o veșnicie. Atunci poveștile prind viață și simțim că zburăm. Toată lumea, toate visurile, toate razele sunt ale noastre. Prichindeii nu știu de răutăți, au acea candoare, curăție și lumină pe care noi, adulții, am pierdut-o pe Cale. Cu suflete de pluş ei sunt prezenţe îngereşti pe pământ. Dacă vrei să vezi Raiul pe pământ, priveşte în ochii unui copil ! Când copiii se ceartă şi îşi spun: „Te urăsc, nu mă mai joc cu tine niciodată!” Şi încep să se joace separat. Dar după câteva minute, se joacă din nou şi îşi împart jucăriile. De ce ? Pentru că la vârsta aceea, fericirea este mult mai importantă decât mândria ! Ce păcat că între timp noi am crescut …!
Când eşti îngeraş mic şi crezi că totul e posibil, că Luna chiar se uită la tine şi că stelele îţi zâmbesc şi le pui nume, parcă lumea e mai bună, mai frumoasă, mai plină de viaţă. În timpul când trăim momentele magice ale copilăriei, citim povestea aleasă de noi şi călătorim cu personajele într-o lume mirifică, avem convingerea că părinţii noştri sunt un univers solid şi stabil şi ne simţim cel mai bine. Oare cum e alături de Părintele Ceresc când „ne citeşte povestea de seară”?! Când suntem mici cea mai „înspăimântătoare” propoziţie este „Te spun lu’mama!” Oare cum ar fi atunci când am auzi „Te spun lui Doamne-Doamne!” De fapt din asta gustăm cu toţii…
Un adult află ce puţine ştie atunci când un copil începe să-i pună întrebări. Pentru că nu ceea ce îi laşi copilului tău, ci ceea ce laşi în copilul tău este important ! Spunea cineva în glumă, că un copil face iubirea mai puternică, zilele mai scurte, nopţile mai lungi, portofelul mai gol, casa mai fericită, trecutul mai nesemnificativ, viitorul mai important şi sufletul mai colorat. Iar Dostoievski era de părere că unui copil poţi să-i spui tot, tot: „Întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită ! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.”
Cu timpul am crescut, lucrurile s-au complicat, noi ne-am complicat. Inimi frânte, orgolii, dureri, jertfe, invidii, greşeli, neputinţe, lacrimi, toate au încondeiat paginile vieţii fiecăruia. Acum, unii dintre cei ce au copiii şi nu numai, înţeleg de ce în copilărie, mama tremura când eram egoist, se supăra când eram nedrept şi izbucnea în lacrimi când o minţeam. Pentru că mult iubita mamă îşi dorea să cresc frumos !
Aşadar, socotesc că în Biserică nu sunt tineri, adulţi şi bătrâni, ci doar tineri sau copiii de diferite vârste. Că poţi să ai 16 ani şi să te comporţi sau să gândeşti mai matur decât cineva de 28 de ani, sau să ai 31 de ani şi sufletul şi mintea ca la 85, obosit şi trist cu oarece regrete melancolice, şi poţi să ai 59 de ani şi să fii mereu proaspăt, plin de viaţă şi cu lumina aprinsă în suflet. Sunt mereu copiii copii, copii mari şi bătrânei copii. Prin copiii ne descoperim dragostea necondiţionată, ne reinventăm continuu, recuperăm iubirea şi viaţa şi mai ales regăsim copilul din noi de care, de ce să nu recunoaşte, uneori ne este aşa de dor !
Şi aceste modeste slove, le-a scrijelit pe un perete al inimii un adult care nu a uitat niciodată copilul din el…
 ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 19 septembrie 2012

Candela sleită...



- Septembrie 2004 -
- Filă de jurnal –

…Pe zi ce trece păşesc tot mai adânc în viaţă şi îmi dau seama că mă scufund în griji şi responsabilităţi. În abisul inimii mele aş vrea să fie mereu primăvară, să beau elixirul tinereţii, însă visez şi mă bucur de fiecare clipă ca un copil ce vede totul pentru întâia oară. Sunt conştient că fiecare moment din viaţa mea e unic, e ceva pe care nu am să-l mai văd niciodată. E de un preţ ce nu se poate socoti…
Am ieşit de la cursuri, sunt cam mohorât, pălit niţel de cotidianul obscur în care încerc să nu mă înec. Aleea de castani de la Seminarul Teologic „Sf. Vasile cel Mare” din Iaşi încă e o adevărată oază într-o zi caniculară ca aceasta, care aduce mai degrabă a iunie-iulie şi nicidecum a septembrie. Nu ştiu de ce, simt nevoia să fac ceva, însă arşiţa imposibilului mă furnică. Rătăcesc agale pe aleea asfaltată de gândurile mele, uscată şi însetată de căldura zilei. Chiar dacă mai sunt oameni pe stradă, mă simt parcă singur cu imaginea pustie în jurul meu. Răspund mecanic la saluturile colegilor şi mă retrag agale, dar sigur pe drumul de tară, stricat de apele ploilor ce coboară în Podgoriile Copoului.
Pe ici pe colo mai răsare dulce câte un ciripit de păsărele, un foşnet de frunze şi câteva flori de păpădie care înveselesc atmosfera încărcată de tot şi de nimic. Păşesc spre vatra mănăstirească proaspăt reînfiinţată. Biserica mică, ctitorie a voievodului Vasile Lupu, răsare rătăcită în mijlocul cimitirului, grizonată de arşiţa timpului. Ea stă mărturie sacră a credinţei străbune, păstrată cu fermitate din generaţie în generaţie. Intru în cimitir… e o linişte nebună şi gălăgioasă în acelaşi timp, specifică zonei. Încerc să mă regăsesc… o avalanşă de gânduri se învăluie în jurul meu… ne zbatem între vii morţi ca să ajungem între morţii vii şi tot ce adunăm pe acest pământ sunt doar anii de întrebări cu sau fără răspuns. Lecții de viață… Merg mai departe stând de vorbă cu propria-mi conştiinţă şi mă bucur în continuare de zgomotul surd.
De o parte şi de alta a aleii apar mormintele calde şi reci. Rătăcesc printre ele pe o potecă, aruncându-mi ochii pe fiecare loc de veci ce se iveşte dinainte. Observ un cavou, numele nu are importantă, papirusul de sub cruce îmi atrage însă atenţia „Pe morţi nu-i căutaţi în morminte, ci în sufletele voastre”. Mai departe câteva morminte simple, însă bogate prin încărcătura de flori şi prin dansul culorilor care-ţi răpesc pur şi simplu privirea. Văd un mormânt proaspăt înecat în coroane, îmi fac Sfânta Cruce rugându-mă ca Dumnezeu să-l ierte pe răposat. Panglici albe, roşii şi negre atârnă printre flori scrise cu slove mari aurite „Nu te vom uita niciodată!”… În drumul meu întâlnesc şi „locuri” vechi, uitate şi părăsite, cu crucile dărâmate, oameni de care nimeni nu se mai interesează, secaţi de sânge şi de prieteni, dar nu şi de Dumnezeu. Mi-e milă de ei, îi simt fără speranţe şi daţi la o parte, uitaţi. Apasă pe sufletul meu imaginea cerului albastru care nu se mai clăteşte acum şi în ochii lor. Aşa e natura lucrurilor, nu ne putem împotrivi, însă o putem întreţine. Tresar şi cu mine se înţeapă de frământări şi gândul că la rândul meu mă voi stinge, voi pleca de aici şi mă întreb dacă va mai veni vreodată cineva măcar să-mi aprindă o lumânare din când în când, să mă bucur şi eu, dacă voi mai rămâne în vreun colţ de suflet al cuiva sau nemiloasa clepsidră va scurge ultimul fir din nisipul amintirii… Nu mai zic de buruienile şi mărăcinii în care o să mă scald să mi le rupă cineva, sau poate o să mă pună în cavou să-şi ia de o grijă de aceste „tabieturi”.
 Ridic privirea şi mă întristez văzând un mormânt în care odihnesc doi copii, iar doi îngeraşi de marmură stau la căpătâi, ţinând în mână o carte inspirat sculptată pe care scrie : Nu vă cerem lacrimi / Nici să fiţi mâhniţi / Doar un singur lucru / De noi să vă amintiţi… Au fost chemaţi să adoarmă mai devreme, poate dacă aţipeau mai târziu nu se trezeau atât de odihniţi şi bucuroşi. Cine ştie judecăţile Domnului, nimic nu e întâmplător. Cât de repede trece timpul, azi e luni, mâine e sâmbătă şi gata, te trezeşti vorbind cu anii, cu amintirile, iar din când în când mai priveşti la bulgării de noroi pe care îi aruncă vântul. Stau de vorbă cu mine însumi şi nu-mi dau seama de ce mă aflu aici, acum. Glasul celor de dedesubt şi propria-mi conştiinţa mă strigă să fac ceva… Aş vrea să-i ajut… Îmi trece prin gând să smulg buruienile mari de pe morminte, dar nu prea aş avea timp pentru toate şi vreau să-i ajut cumva pe toţi, sau să le aprind câte o lumânare la fiecare, dar nu prea am bani la mine îndeajuns. Mă mâhnesc şi mi se întristează sufletul văzându-i pe cei părăsiţi, mă uit mai atent, radiind cu privirea în mare, toate mormintele. Zăresc ceva la fiecare, ceva ce nu mi-a atras atenţia mai devreme… candelele… aproape toate locurile de veci au candele la căpătâi.
Ştiu ce am să fac ! Am să le aprind la toţi candelele, asta pot şi chiar ii pot ajuta pe toţi, vreau să se bucure şi ei măcar pentru un timp pentru mine, la ei poate valorează mai mult. Nu mai zăbovesc, repede iau şi-mi suflec cămaşa până la coate şi o iau dintr-un capăt, cu gândul să nu uit pe nimeni. Când mă uit în jos la picioarele mele ce să văd, o cârpă curată, gata să fie folosită: taci că-i semn bun îmi zic în gând. La primul mormânt nu am găsit chibrituri şi fitile, am mers la altul mai nou de unde le-am luat cu durere şi cu dragoste în acelaşi timp pentru că trebuia sa le împart la cât mai multe morminte. De la unul am luat chibriturile, de la altul fitile, de la altul untdelemn, am găsit chiar o sticlă plină şi tot aşa...
Având toate ustensilele după mine am început să le aprind candelele. Unele erau gata curăţite, numai trebuiau aprinse pentru că se stinseseră, altele nu aveau ulei, altele nu aveau bun fitilul, însă le-am potrivit şi eu cum am ştiut mai bine. Făcusem vreo douăzeci de morminte şi mă uitam în urmă, numai luminiţe, însă altele mă aşteptau înainte. Deşi toate mormintele sunt de cele mai multe ori după acelaşi tipic, fiecare e altfel prin felul lui de a fi, prin atmosfera pe care-l înconjoară.  Bineînţeles că nu la toate am găsit candele, aşa m-am mâhnit la unul când am ajuns şi nu am găsit nimic, dar mi-am zis în sinea mea stai că nu am să te las, tot am să te ajut cu ceva şi i-am improvizat o candeluţă dintr-un pahar, am făcut mai multe aşa. Am profitat de ocazie, căci fuseseră cu două săptămâni în urmă Sfintele Paşti, iar când le aprindeam luminiţa, rosteam cu bucurie la fiecare mormânt un călduros Hristos a înviat ! celui răposat şi parcă le simţeam glasurile stinse strigând Adevarat a înviat!, iar alteori cântam câte o cântare lină cu lumânarea aprinsă.
Nu mai ştiam de mine, parcă zburam printre morminte, mă împiedicam, cădeam, dar nu mă lăsam, mă ridicam şi mergeam mai departe. La un momentdat am vărsat ulei pe mine, dar nu mai conta că mi-am pătat pantalonii, nu mă interesa că trebuie să-i spăl, nu mai ştiam de mine şi gândul meu zbura cu mine. Proviziile mi se terminau şi le completam de pe la alte morminte. Rămăsesem fără chibrituri şi mai aprindeam cu lumânarea  de la unul la altul, însă se stingeau pe drum. Erau indispensabile şi tocmai de aceea se terminau primele.
Mormântul unde ajunsesem avea ulei, chibrituri şi candela încuiate cu un lăcăţel micuţ însă rezistent. M-am întors, m-am sucit, m-am uitat în dreapta, în stânga, am tras de lacăt. Conştiinţa-mi ţipă, însă de multe ori raţiunea minţii nu poate percepe judecăţile raţiunii inimii, ea are propriile sale legi. Ce să fac? Inima nu mă lăsa, mi-am făcut o cruce mare, mi-am zis un Doamne iarta-mă! Am luat o piatră şi am spart lacătul, i-am aprins răposatei candeluţa, mi-am luat chibritul şi mi-am continuat drumul potrivind la loc lăcăţelul.
La unele morminte vechi nu am găsit candele, ci doar câte o găleata fără fund pe la căpătâi sau câte un loc făcut din cărămidă pentru lumânări şi ce era să fac,candelă nu… m-am adaptat condiţiilor, le-am aprins lumânări şi le-am aşezat în găleată, pentru a fi ferite de vânt sau chiar aşa păzindu-le să ardă. Eram negru pe degete din cauza scrumului ars de la fitile, plin de ulei pe mâini, eu care nu aş fi stat aşa nici măcar zece minute, acum stătusem mai bine de două ore şi nimeni nu mă  obligase, nimeni nu mă pusese, ci propria-mi conştiinţa şi dorinţa de a ajuta pe cei care nu se mai pot ajuta.
Poate prin flacăra, prin lumânare, prin lumina care le-o aprind eu, cineva dintre ei, unul, tot se mântuieşte şi prin rugăciunile lui mă folosesc şi eu, sau poate unii dintre ei sunt în Rai şi se roagă şi pentru mine, sau poate sunt în Iad şi-i mai slăbesc câtuşi de puţin din întunericul nesfârşit. Dumnezeu ştie cum şi în ce fel îi ajută, însă noi măcar atâta jertfa să facem, să ne rugăm pentru ei.
Alergam grăbit să le aprind orice la fiecare, toţi să se bucure în acea seara alături de mine, eram ud tot pe spate şi mai aveam vreo trei morminte. Deja se lăsase seara, nici nu ştiu când trecuse timpul, trăiam cu aşa intensitate fiecare clipă încât nu mai conta minutele sau orele ce alunecau nesimţitor. Într-un final le-am rezolvat pe toate şi am aşezat uleiul, chibriturile, cârpa pe unde m-a tăiat şi pe mine capul şi de unde mi-am amintit că le-am luat în graba aceea setoasă.
M-am aşezat pe o băncuţă să-mi trag sufletul privind din deal în vale văpaia candeluţelor şi a luminiţelor ce vegheau lângă cruce la căpătâiul fiecăruia. Îmi sar în ochi cuvintele înnegrite de pe placa unui mormânt „Gândul morţii să vă slujească în orice clipă pentru a înţelege preţul vieţii”. Poate am făcut rău, poate am făcut bine, însă la plecare schimbarea se înfăptuise, o simţeam, eram altfel, aveam o dulceaţă în suflet pe care nu aş fi vrut să o amărăsc pentru nimic în lume. Oare se bucură şi ei ca mine, măcar pentru o clipă? Nu aş vrea să-mi amintesc numărul mormintelor, nici nu le-am numărat oricum nu asta ar fi contat…însă am revenit de fiecare dată când eram mohorât şi mai „vorbeam” cu ei. Am învăţat de la ei că de multe ori tăcerea mormintelor e cu mult mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii acesteia. Seara aceea însă nu o pot uita, când am ieşit din cimitir şi m-am uitat în urma mea, am văzut un covor de luminiţe, ca şi cum ai vedea un oraş noaptea în depărtare. Mi-am fotografiat acea panoramă în inima mea.
Dacă mai treceţi prin cimitir cândva, nu uitaţi să mai lăsaţi o cutie de chibrituri, o cârpă şi poate nişte ulei sau lumânări, poate mai uşuraţi „munca” cuiva , sau mai bine fiţi voi primii. Construiţi şi voi covoraşe de lumină, gustaţi din dulceaţa bucuriei pe care o să vă o ofere cei de dincolo de noi. Poate nu o să ţină mult, dar amintirea ei va dăinui câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărată, cerşită, împrumutată sau furată, însă nu serveşte la nimic atâta vreme cât nu a fost dăruită.
Nu o să regretaţi… încercaţi… !

H.


vineri, 14 septembrie 2012

Înălțarea Sfintei Cruci

Troparul Înălţării Sfintei Cruci

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Condacul Înălţării Sfintei Cruci

Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.










Inocenţă


Norii lăptoşi
mă cheamă
să mă joc
iarăşi
în puf
mustind viaţa.

Colinele vesele
îmi culeg paşii
învăţându-mă
să zbor
mereu
spre candoare.

Am lăsat
pe geam
urmele de degete
când mă jucam cu aburii
ce îmi alergau
copilăria.

                               Hrisostom F.




joi, 6 septembrie 2012

Jurnalul unui copil nenăscut


5 ianuarie: Astăzi începe viața mea. Părinții mei nu știu încă acest lucru, sunt mai micuță decât semințele unui măr, dar totuși cuget și trăiesc. Voi fi o fetiță cu părul blond și cu ochii albaștri. În mine sunt deja înscrise toate caracteristicele și trăsăturile de mai târziu, chiar și faptul că o să iubesc florile.

19 ianuarie: Sunt unii care spun că nu sunt o persoana reală, că nu exist, că doar mama mea există. Dar eu totuși sunt o persoană reală, pentru că îi aud, așa cum o fărâmitură de pâine este tot pâine. Eu și mămica suntem două persoane reale distincte și unice.

23 ianuarie: Astazi am deschis pentru prima oara gurita. Ei bine, cam peste un an pe fata mea se va asterne zâmbetul, si cu buyitele mele ii voi putea da tatalui meu un pupic pe obraz. Si mai târziu voi putea sa vorbesc... Si deja stiu ca primul meu cuvânt rostit cu drag va fi: MAMA.

25 ianuarie: Inima mea a început să bată de astăzi. Până la sfârsitul vieții, în orice clipă se va auzi ușor ritmul ei. Dupa mulți ani ea va obosi, se va opri și eu voi pleca din nou la Dumnezeu.

2 februarie: Cresc în fiecare zi câte puțin. Mânuțele și piciorușele mele au început să se contureze din ce în ce mai clar. Dar va trebui să mai aștept mult timp până când mă vor ajuta să ajung în brațele mamei, până când voi putea să vin cu buchețelul de flori în mânuțe și să-l îmbratișez pe tata.

12 februarie: La mâini au început să-mi apara degețele grăsuțe. Sunt grozav de caraghioase așa mici! Mămico cu mânuțele astea o să te mângâi, tot cu ele o să mă joc cu jucăriile și o să fac multe năzdrăvănii care o să te facă să zâmbești.

20 februarie: De-abia astăzi medicul i-a spus mamei că va avea un copil. Ce fericită trebuie să fie! Te bucuri, mămico?

25 februarie: Cred că mama și tata îmi caută acum un nume, dar ei nici măcar nu știu că sunt fetiță. Eu aș vrea să mă cheme Maria, sper să î-și asculte suflețelul și să-mi pună numele pe care mi l-a hărăzit Dumnezeu. Sunt deja măricică acum.

10 martie: Mi-au apărut primele firișoare de păr, moi și aurii. Mă întreb ce fel îmi va împleti codițe mămica mea.

13 martie: Văd cu ochișorii! În jurul meu sunt multe culori feerice, o parte din razele soarelui răzbat de afara până la mine, dar când mama mă va aduce pe lume vor fi numai raze de soare și flori colorate, dar mai mult decât orice aș vrea să îi văd pe mami și pe tati... Cum arăți, mămico?

24 martie: Oare mămica poate auzi șoapta inimii mele? Unii copii se nasc puțin bolnavi, dar inimioara mea este puternică și sănătoasă. Bate mereu: bum-bum, bum-bum. O să ai o fetiță sănătoasă, veselă și frumoasă, mămico! Ai să vezi!

28 martie: Astăzi părinții mei m-au ucis. De ce mămico? De ce tăticule? Doar vă iubesc așa de mult ... și Dumnezeu m-a trimis la voi să vă fac fericiți. Voi astăzi ați ratat o șansă spre fercire și nu știți. Mămico sufletul meu s-a întristat și plânge !... Am fi fost atât de fericite împreună !...


Sărut mâna, măicuța mea!
Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ți soptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist și de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezând că-ți sunt o grea povară... Dar tu nu știi cât e de greu să nu-ți aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îți văd chipul tău, măicuță dragă. Cât aș vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, liniște, pace și bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună și cum am învinge toate necazurile și mai ales ce frumoasă ar fi viața alături de tine.
Aș vrea și eu să mă pot bucura de frumusețea cerului senin, să alerg cu voioșie prin câmpul înflorit, să-ti împletesc mândră cununită și să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certărețe...
Ți-as încânta sufletul cu multe ghidușii, iar drăgălășeniile mele ți-ar descreți fruntea în clipele de cumpănă. Te-aș ocroti și m-aș face scut împotriva necazurilor.
Nu gândi că sunt mic și neputincios, pentru că primindu-mă pe mine în viața ta, măicuță bună, pe Pruncul Hristos îl primești. Tresar de bucurie gândind cum ți-ai rezema capul obosit pe umărul meu și câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrâneților tale.
Măicută, trebuie să-ți mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâsia și mă va transforma în bucătele mici, fără de viață, care vor ajunge la gunoi...
Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara și cum tremur de frică?
Măicută dragă, aș vrea să mă pot uita în ochii tăi și să te rog să ai milă de mine, să-ti zâmbesc drăgălas - cum numai eu știu - și să te strâng în brate și să-ți dau forță și curaj, încredere și convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăți, pentru că îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu.
Tu știi cât e de greu să suporți o nedreptate: o observație, o mustrare venită din partea cuiva care-ți rănește doar orgoliul. Imaginează-ți ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptății tale, când tu mă dai nu numai morții pământești, care e atât de grea, dar mă lipsești și de lumina lui Hristos.
Mă rog Maicii Domnului să te lumineze și să-ți dea putere, înțelepciune și un pic de dragoste și milă și pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin.