Copii când sunt mici vor să devină adulți ca să aibă
drepturi depline. Adulții vor să fie mai în vârstă pentru a fi respectați ca și
oameni înțelepți, iar bătrânii vor să mai redevină copiii sau măcar adolescenţi
pentru a retrăi viaţa cu mintea de la apusul vieţii. Niciodată omul nu a fost
mulțumit cu starea sa și nu s-a bucurat deplin de vârsta aducătoare de daruri
specifice și de clipa unică a fiecărei zile. Toate experienţele adunate,
plăcute sau mai puţin plăcute, sunt lecţii de viaţă, sunt „examene luate sau
picate”, sunt întâlniri sau despărţiri de Dumnezeu.
Copilăria am vrea să dureze o veșnicie. Atunci poveștile prind
viață și simțim că zburăm. Toată lumea, toate visurile, toate razele sunt ale noastre.
Prichindeii nu știu de răutăți, au acea candoare, curăție și lumină pe care
noi, adulții, am pierdut-o pe Cale. Cu suflete de pluş ei sunt prezenţe
îngereşti pe pământ. Dacă vrei să vezi Raiul pe pământ, priveşte în ochii unui
copil ! Când copiii se ceartă şi îşi spun: „Te urăsc, nu mă mai joc cu tine
niciodată!” Şi încep să se joace separat. Dar după câteva minute, se joacă din
nou şi îşi împart jucăriile. De ce ? Pentru că la vârsta aceea, fericirea este
mult mai importantă decât mândria ! Ce păcat că între timp noi am crescut …!
Când eşti îngeraş mic şi crezi că totul e posibil, că Luna
chiar se uită la tine şi că stelele îţi zâmbesc şi le pui nume, parcă lumea e
mai bună, mai frumoasă, mai plină de viaţă. În timpul când trăim momentele
magice ale copilăriei, citim povestea aleasă de noi şi călătorim cu personajele
într-o lume mirifică, avem convingerea că părinţii noştri sunt un univers solid
şi stabil şi ne simţim cel mai bine. Oare cum e alături de Părintele Ceresc
când „ne citeşte povestea de seară”?! Când suntem mici cea mai „înspăimântătoare”
propoziţie este „Te spun lu’mama!” Oare cum ar fi atunci când am auzi „Te spun
lui Doamne-Doamne!” De fapt din asta gustăm cu toţii…
Un adult află ce puţine ştie atunci când un copil începe
să-i pună întrebări. Pentru că nu ceea ce îi laşi copilului tău, ci ceea ce
laşi în copilul tău este important ! Spunea cineva în glumă, că un copil face
iubirea mai puternică, zilele mai scurte, nopţile mai lungi, portofelul mai
gol, casa mai fericită, trecutul mai nesemnificativ, viitorul mai important şi
sufletul mai colorat. Iar Dostoievski era de părere că unui copil poţi să-i
spui tot, tot: „Întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar
mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub
pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee
tristă şi nefericită ! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred
prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu
ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat
util.”
Cu timpul am crescut, lucrurile s-au complicat, noi ne-am
complicat. Inimi frânte, orgolii, dureri, jertfe, invidii, greşeli, neputinţe,
lacrimi, toate au încondeiat paginile vieţii fiecăruia. Acum, unii dintre cei
ce au copiii şi nu numai, înţeleg de ce în copilărie, mama tremura când eram
egoist, se supăra când eram nedrept şi izbucnea în lacrimi când o minţeam. Pentru
că mult iubita mamă îşi dorea să cresc frumos !
Aşadar, socotesc că în Biserică nu sunt tineri, adulţi şi
bătrâni, ci doar tineri sau copiii de diferite vârste. Că poţi să ai 16 ani şi
să te comporţi sau să gândeşti mai matur decât cineva de 28 de ani, sau să ai
31 de ani şi sufletul şi mintea ca la 85, obosit şi trist cu oarece regrete
melancolice, şi poţi să ai 59 de ani şi să fii mereu proaspăt, plin de viaţă şi
cu lumina aprinsă în suflet. Sunt mereu copiii copii, copii mari şi bătrânei
copii. Prin copiii ne descoperim dragostea necondiţionată, ne reinventăm
continuu, recuperăm iubirea şi viaţa şi mai ales regăsim copilul din noi de
care, de ce să nu recunoaşte, uneori ne este aşa de dor !
Şi aceste modeste slove, le-a scrijelit pe un perete al
inimii un adult care nu a uitat niciodată copilul din el…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu