Mulţi ani am căutat peste tot un povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic care să-mi fie balsam pentru suflet. Nu am găsit ușor… E ca atunci când îți cauți cel mai bun medic specialist pentru a te vindeca de o boală, de o neputință şi baţi pe la multe cabinete, faci analize şi diferite investigaţii medicale şi aşa mai departe. Am păstrat smerita cugetare și am primit cu smerenie ceea ce mi-a scos Domnul pe Cale la începuturile vieţuirii mele monahale. Ca „supliment” la setea mea duhovnicească am început să citesc Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi într-un mod mai serios, să mă apropii mai mult de părinţii contemporani ca Sf. Siluan Athonitul, Gheron Iosif, Paisie Aghirotul, Rafail Noica şi alţii. Aici, din mila lui Dumnezeu, am găsit ceea ce căutam… Aceleaşi frământări a avut cu ceva decenii în urmă şi un suflet iubit de mulţi monahi, monahul Damian Ţâru. Acest vas ales a lui Dumnezeu şi-a mângâiat toată viaţa cu lecturi duhovniceşti de unde a cules ceea ce nu găsea încă pe Cale.
Monahul Damian Ţâru s-a născut la Târgu Ocna în judeţul Bacău, într-o familie de ţărani credincioşi, primind numele de Dumitru. După terminarea şcolii primare este dat ucenic la un atelier de tâmplărie din localitate. Însă în sufletul său ardea dorinţa de a sluji lui Hristos. De multe ori se furişa din casa părintească şi se ducea la biserica satului. Acolo se încuia singur şi petrecea toată noaptea, rugându-se şi citind sfintele cărţi la lumânare, iar când se lumina de ziuă se întorcea acasă.
În anul 1915 se retrage la Mănăstirea Frăsinei unde petrece vreme de zece ani, apoi merge la Mănăstirea Turnu, unde vieţuieşte patru ani. În anul 1930 se reîntoarce în Moldova şi se stabileşte la Schitul Ţibucani din judeţul Neamţ, schit ce aparţine de Mănăstirea Secu. Din rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1935, depune voturile monahale, fiind călugărit cu numele de Damian. Este rânduit cu ascultarea la tâmplărie. Deşi era foarte priceput, totuşi nu primea niciodată cuvinte de laudă, ci se întrista dacă îl lăuda cineva, iar când era mustrat atunci mulţumea lui Dumnezeu şi se însenina la faţă. Monahul Damian lucra în atelier peste zece ore pe zi, fără întrerupere, încât toţi se minunau de purtarea lui. I se aducea de mâncare la atelier şi de cele mai multe ori uita să mai mănânce. Iar când totuşi trupul îşi mai cerea drepturile, părintele mânca numai în picioare şi foarte puţin. Tot timpul tăcea, lucra şi zicea rugăciunea lui Iisus. „Nu lăsa rugăciunea, frate ! Avem nevoie de rugăciune ca de aer. Nimeni nu poate trăi fără ea”, răsunau cuvintele bătrânului pentru cei ce erau încercaţi cu ispite de la trup, de la lume şi de la diavol.
După o perioadă, adică în anul 1940 se retrage la Mănăstirea Secu, unde va rămâne până la moarte, cultivând ascultarea, rugăciunea şi smerenia. Iubea foarte mult liniştea şi simplitatea. De multe ori ar fi dorit să se retragă la pustie, însă a preferat să rămână în viaţa de obşte de la Secu. Şi-a mângâiat viaţa cu Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Adeseori îi îndemna pe călugări să nu se rezume numai la Ceaslov şi la Psaltire, ci să cerceteze şi Sfinţii Părinţi ca să înveţe cum să se nevoiască pentru mântuirea lor. De multe ori se adâncea chiar dânsul în lecturi duhovniceşti uitând să mai ofere odihnă şi hrană trupului. La loc de mare cinste în inima lui era cartea numită Patericul, pe care o socotea „medicament pentru sufletul călugărului”.
Părintele Damian era foarte înfrânat şi stăpân pe sine, fiind înzestrat cu multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Slab şi firav la trup, inimosul bătrân, căci la toţi lucra câte ceva la atelierul de tâmplărie, niciodată nerefuzând pe nimeni, petrecea tot timpul cu ochii în jos şi se ascundea sub veşmântul smereniei, a simplităţii şi de privirile curioase ale oamenilor. Întotdeauna îi îndemna pe călugări să se roage lui Dumnezeu ziua şi noaptea, aşa cum au făgăduit în faţa Sfântului Altar, căci altfel diavolul îi va abate de la calea cea bună şi-i va îndemna să-şi înmulţească averile, grijile şi lucrul ca să-i depărteze de Dumnezeu. Altădată le spnea la fraţi să nu fugă de ispite, căci „dacă fugi de ispite, fugi de mântuire”. „Să ne gândim în vremea ispitelor că necazul răbdarea lucrează. Să ne rugăm mai mult şi trece ispita, căci toate sunt trimise spre mântuirea noastră”.
În vieţuirea Monahului Damian am regăsit cuvântul lui Teognost din Filocalia IV care spune că “dacă vrei să fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie să te faci necunoscut de oameni, pe cât e cu putinţă.”
Bătrânul Damian nu suporta să audă pe cineva cârtind sau osândind pe aproapele. Dacă venea un frate la el şi începea a cârti şi a osândi, bătrânul lăsa capul în jos, se oprea din lucru şi ofta. Atunci fratele, văzând aceasta, se ruşina de cuvintele sale şi îşi cerea iertare.prin purtarea sa ceilalţi învăţau că cel ce urăşte pe aproapele său se află despărţit de Dumnezeu.
La 20 ianuarie 1964, cu trupul ostenit de nevoinţă, se mută din viaţa aceasta, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Secu. Călătoria în lumea aceasta i-a fost modestă, purtarea smerită, cuvântul simplu iar rugăciunea nestinsă.
Sufletul meu nu a cunoscut pe acest părinte, decât cu o lumânare şi o rugăciune taincă la mormânt în clipele fierbinţi ale vieţii acesteia. Mângâierea a venit aducând cu ea multe daruri. Nu aş fi reuşit să conturez nici aceste smerite rânduri dacă nu aş fi avut mărturiile Părintelui Ioanichie Bălan, cuvinte cuprinse în Patericul Mănăstirilor Nemţene şi mai ales cuvintele Părintelui Justin Pârvu care îl socoteşte „un vas ales de Dumnezeu”. Lui se datorează zâmbetul senin pe care sunt sigur că Părintele Damian îl oferă, căci se află la un loc cu părinţii ce au vieţuit în Mănăstirea Secu. Şi nu pot încheia decât tot cu cuvintelle smeritului Monah Damian care aştepta moartea cu multă bucurie şi pace sfântă. „Ce mare dar este moartea ! Şi ce pedeapsă ar fi pentru om dacă n-ar muri. Pământul ar deveni o temniţă pentru el…”
Părintele Hrisostom Filipescu
Egumenul Schitului "Sf. Maria Magdalena" Ţibucani
Oare unde mai gasim noi asemena calugari, faclii vii care ard pentru Hristos si Biserica ?
RăspundețiȘtergere