Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

miercuri, 29 ianuarie 2014

Scrisoare din exil...


„De aceea îţi şi scriu şi-ţi spun ceea ce doreşti să auzi. Ce anume? Sunt sănătos, am sfârşit călă­toria cu bine; mă bucur de linişte şi n-am nici o grijă; toţi mă înconjoară cu multe bunăvoinţă; lucrul acesta mă mân­gâie nespus. Aici nimeni nu mă mai prigoneşte, nici nu mă supără. De ce să te minunezi că am tihnă în oraş, când am avut şi în timpul călătoriei? Scrie-mi şi tu cum o duci, pen­tru ca aşa cum eu te-am bucurat cu aceste veşti, tot aşa şi tu să mă umpli de bucurie dându-mi ştiri despre sănătatea ba. Ştii câte bucurie au cei ce iubesc din inimă când pri­mesc veşti bune de la cei pe care îi iubesc…
…Valurile care se izbesc de stânci nu pot nicidecum să le clintească, ci ele însele dispar, risipindu-se din pricina marii lor furii. Aceasta o puteţi vedea şi cu voi acum, şi cu cei care vă prigonesc zadarnic. Vouă vă aduce aceasta mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, iar înaintea oamenilor mai multă slavă, iar acelora, pedeapsă, ruşine şi ocară. Pentru că aşa este virtutea, şi aşa este păcatul. Virtutea înfloreşte cu cât i se duce mai mult război, păcatul, dimpotrivă, când i se duce război, atunci slăbeşte, şi cu aceasta piere. Aşa­dar, pentru că cele întâmplate vă sunt prilej de mare mân­gâiere, bucuraţi-vă, veseliţi-vă, întăriţi-vă. Cunoaşteţi răsplă­ţile ce vă aşteaptă pentru că aţi intrat în lupta aceasta plină de bărbăţie, cunoaşteţi bunătăţile ce vă aşteaptă pentru că aţi îndurat cu răbdare şi mulţumire cele întâmplate. Sunt bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit şi nici la inima omului nu s-au suit. Suferinţele trec, se duc cu viaţa de aici, pe când răsplăţile rămân ne­muritoare. Dar înainte de răsplăţile acelea, culegeţi şi aici, pe pământ, multă bucurie, că sunteţi hrănite de nădejdea conştiinţei voastre bune şi de aşteptarea acelor cununi.
Ştiu bine că-ţi plac tare scrisorile mele şi că le iubeşti peste măsură. Gândesc că asta-i pricina pentru care mă ţii des de rău că nu-ţi trimit mai multe scrisori. Dar chiar de ţi-aş trimite în fiecare zi câte o scrisoare, n-aş putea să-ţi poto­lesc dorinţa, pentru că doreşti mult scrisorile mele. Dum­nezeu să-ţi răsplătească dragostea mare ce-mi arăţi şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie. Am să contenesc a-ţi scrie ori de câte ori mi se iveşte prilejul; îmi aduc mie însumi nespusă bucurie când fac lucrul acesta, când gră­iesc des prin scrisori sufletului tău. Dragostea pe care mi-ai sădit-o de la început în suflet o păstrez necontenit în floare. Mu se va veşteji, chiar de-aş fi mai multă vreme departe de tine. Te port în minte pretutindeni, uimit de voinţa-ţi neclin­tită şi de marele tău curaj. Scrie-mi şi tu des, dându-mi veşti bune despre sănătatea ta şi a întregii tale case, ca să am şi de aici multă mângâiere…
…Am ajuns sănătos - căci încep scrisoarea de acolo de unde doreşti şi tu să-i auzi începutul - şi am găsit aici un loc lipsit de tulburări, depărtat de afaceri lu­meşti, plin de multă linişte, fără oameni care să mă supere şi să mă prigonească. Şi ce e de mirare că trăiesc fără teamă şi fără griji în oraşul acesta spre care duce cel mai sălbatic drum, un drum primejdios, de care trebuie mereu să te fe­reşti? Ce e de mirare că am mai multă siguranţă în el decât în oraşele guvernate de nişte legi bune? Dă-mi dar răsplata acestor veşti bune scriindu-mi des şi tu despre sănătatea ba. Trăind aici în linişte deplină, trec necontenit pe dinain­tea minţii mele nobleţea sufletului tău, libertatea cugetului tău, ura faţă de cei răi şi îndrăznirea ta, într-un cuvânt, toată livada virtuţilor bale, şi mă bucur cu amintirea lor. Oriunde m-aş duce, te port în minte pretutindeni şi ard nes­pus de dorul bău. De aceea şi doresc să te văd venind aici. Dar pentru că asta-i greu, aleg a doua cale, îmi caut mân­gâierea pe care mi-o dau scrisorile, nespus de mare mân­gâiere îmi vei aduce de voi primi scrisori dese, care să-mi dea veşti bune despre sănătatea ba.
Gândeşte-te că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ţine lumea a fost aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în încercări. Adu-ţi aminte de patimile Mân­tuitorului! Câte ocări n-a suferit pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alţii că are în El pe diavolul, că e mincinos şi profet mincinos. Spuneau: "Iată om mâncător şi băutor de vin"; "Cu domnul dracilor îi scoate pe draci". Ce ai de zis când L-au dus să-L arunce în prăpastie şi când L-au scui­pat în faţă? Ce ai de zis când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau Lui în bătaie de joc, când îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când îi dădeau palme, când L-au adăpat cu oţet şi fiere, când L-au lovit cu trestie peste cap, când îl barau câinii aceia setoşi de sânge? Ce ai de zis când era dus gol la patimi, când toţi ucenicii L-au părăsit, când unul L-a vândut, altul L-a tăgă­duit, iar ceilalţi au luat-o la fugă, şi numai El stătea gol în mijlocul mulţimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toţi. Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu L-au coborât de pe cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ţi aminte că nu I s-a făcut slujbă de înmormântare şi că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ţi aminte că şi apostolii au fost izgoniţi pretutin­deni, că stăteau ascunşi şi nu puteau să se arate în oraşe. Adu-ti aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul iar Pavel, de o vânzătoare de purpură, că nu aveau în­credere în cei bogaţi. Dar pe urmă toate s-au limpezit. Tot aşa şi acum, nu te întrista!...”

(Sfântul Ioan Hrisostom, Scrisori)


luni, 13 ianuarie 2014

„- Ce faci părinte? - Cad şi mă ridic!...” (Pateric)


„Domnul îl iubeşte mult pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său zicându-i: Unde ai fost până acum copilul Meu? De multă vreme te aştept!”(Sfântul Siluan Athonitul)

Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…
Adevărul nu trebuie gândit, ci văzut, trăit, experimentat. Poetul Nichita Stănescu are un vers memorabil: „prietene, cum arată albastrul tău”?! Albastrul tău poate fi diferit de albastrul meu. Albastrul tău e mai deschis, al meu poate e mai întunecat. Nuanțele, luminile și umbrele, nu trebuie să fie motiv de ceartă, ci prilej de comuniune. Chiar sunt curios să-mi povestești despre albastrul tău! Să căutăm lucurile care ne leagă, ne unesc și nu cele care ne separă. Există atâtea culori câţi oameni sunt, atâtea vederi. Poţi să nu ai ochi frumoşi, dar o vedere frumoasă. Ne luăm zborul ca un avion de pe aeroporturile inimii sau minţii, doar dus sau dus-întors. Privirea şi simţirea low-cost. Da, rugăciunea este judecata înainte de judecată. Singurul Cuvânt care nu înşeală este cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce Bogdan spune despre Sebastian, spune mai multe despre Bogdan decât despre Sebastian. Ţine minte! Teama de eşec este ca un balansoar, ne ţine ocupaţi, dar nu ne duce nicăieri. Orice om poate fi iubit, iar credinţa nu este nimic altceva decât un act de iubire. Ei sunt tu şi tu eşti eu. Ne suntem unii altora oglinzi.
Vorbitul despre trecut nu este trăitul despre trecut. Nu stăm în fotoliu şi ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă…?!" Cu respect şi dragoste facem referire la trecut. Ofrandă, bucurie. Dacă nu putem mergem mai departe este pentru că suntem blocaţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba şi ne este greu să acceptăm, să iertăm, să binecuvântăm. Fericirea este o cale, nu un loc.
Ştim că nu ştim nimic. Suntem inundați de știri. Ştiri în neștire. Viața e o știre, moartea e o știre. Când renunţi să mai vrei să ştii tot, atunci te uneşti cu Cel care cunoaşte Totul! Cele mai multe certuri provin din faptul că oamenii nu îşi exprimă propriile gânduri şi le interpretează greşit pe-ale altora. Paradigmă a comunicării. Conexiuni neurologice învăţate. Tipare, scenarii. Când privim pe cineva să privim prin ochii iubirii. Lucrurile măreţe se fac, de obicei, cu riscuri foarte mari. Ce crezi, ce faci şi ce spui, când sunt în armonie înseamnă că eşti fericit.
Unii fac hematom pe creier, alţii pe suflet. Dacă nu e extras la timp se poate muri. Lumea este plină de inimi amanetate. E viaţa ta şi te plimbă ca într-un joc. Eu ştiu ce vreau de la viaţă şi nu mă ascund de mine. Furtuni, minciună, adevăr, capul în nori. Am ales să iubesc. Nu îmi las inima pe jos ca să nu ştiu pe unde s-a dus. Îmi reînnoiesc primăverile ce niciodată nu secătuiesc. Unii spun că ştiu prea multe lucruri pentru vârsta mea. Nu le-am citit sau le cunosc, le-am trăit. Şi mai am încă de trăit, de învăţat, de dăruit. Dragostea este cel mai bun răspuns le întrebările vieţii. Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte. Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul. Nu zâmbesc ca la poză. Ce faci bine te va ajuta și ce faci rău se va întoarce împotriva ta. După încercări ești mai puternic. Experiența te va ajuta. Mergem înainte indiferent dacă ziua a fost dulce sau amară. Lumea vrea fapte, nu cuvinte deșarte. Nu vreau să fiu altcineva. E viața mea și mă bucur de ea!
Nu mai stau la pândă la intrarea în inima mea. Nu tai bilete. Nu pun întrebări. Sunt o cetate întărită, fortăreaţă construită din pietrele mici şi mari ale vieţii. Zâmbesc pufos şi moale, cald şi dulce tuturor. Eu am desenat acest zâmbet de copil pe chipul meu. Poartă multe în spate. Au trecut ani… Cândva a fost greu ca pietrele de moară, acum e uşor şi firesc aidoma unui fulg de nea jucăuş.
Oricine are loc în sufletul meu. Inima mea încă mai bate, ajutată de pastile sau nu. Şi va mai bate mai departe în inimile altora după ce nu voi mai fi. Nu am refugii când visez. În ziua ce vine va fi mai bine. Am drumul meu asumat şi nu mai pun la propoziţiile vieţii semn de întrebare încordat, ci puncte de suspensie timide sau un înălţător semn de exclamaţie. Mă bucur de viaţă ca un copil ce face primii paşi! Nu mai zic nici un cuvânt. Înțelepciunea vieții e simplă; fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine ca înainte!
Dacă te aştepţi ca lumea să fie corectă pentru că tu eşti corect, te păcăleşti singur. Este ca şi cum ai aştepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat. Poţi să treci surâzând prin toate alături de Doamne. El simte şi înţelege toate, toate, dincolo de cuvinte.
Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale! Nu uita că eşti Iubire, Lumină, Viaţă, Bucurie, candidat la Sfinţenie, Cetăţean al Raiului! Îţi sărut inima şi torn cărbunii dragostei acolo…
Într-o casă mică poate încăpea tot atâta bucurie ca într-o casă mare. Bucură-te de lucrurile mici, căci într-o zi, privind în urmă, ai să descoperi că au fost lucruri mari. Cea mai bună zi este ziua de azi! Cărarea vieţii e frumoasă. Fii liniştit.


Plecat după fluturi, zăpadă, vată pe băţ. Revin repede…

ierom. Hrisostom Filipescu


duminică, 5 ianuarie 2014

Râsul este mai bun decât orice medicament!


De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul este mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.
Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.
Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!
Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.
Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistem imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.
Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.
Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă...  O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.
Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12).



      Hrisostom Filipescu
sursa: http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/rasul-este-mai-bun-decat-orice-medicament

Rugăciunea pentru întreaga lume a celui între sfinți Părintelui nostru Clement Romanul († 101)


Făcătorule al lumii, păstrează întreg în tot pământul numărul aleșilor Tăi, așa cum a fost socotit de preaiubitul Tău Fiu, Iisus Hristos, prin care ne-ai chemat dintru întuneric la lumină, dintru neștiință la cunoașterea slavei Numelui Tău. Pentru aceasta nădăjduim întru Numele Tău, începătorule al tuturor celor făcute.
Tu ne-ai deschis ochii inimii pentru a Te cunoaște pe Tine, Cela ce rămâi Cel Preaînalt între cei preaînalți, Sfinte al sfinților.
Tu pogori trufia celor mândri, risipești urzelile păgânilor, îi înalți pe cei smeriți și îi dobori pe cei puternici, ne faci bogați, ne faci săraci, omori, mântuiești și dai viață.
Tu singur ești binefăcătorul sufletelor și Dumnezeul a tot trupul. Tu cercetezi adâncurile, cauți asupra lucrărilor oamenilor, ajuți pe cel aflat în primejdie, izbăvești pe cei deznădăjduiți, Făcătorule și Doamne a tot ce este viu. Tu înmulțești popoarele pe pământ, și, între toți, i-ai ales pe aceia care Te iubesc pentru Iisus Hristos, Fiul Tău cel preaiubit; pentru El i-ai învățat, i-ai sfințit și i-ai slăvit.
Pe Tine  Te rugăm, Doamne, fii ajutorul și apărătorul nostru. Izbăvește pe cei care între noi sunt în supărări, miluiește pe cei sărmani, ridică pe cel căzut, arată-Te la cine are nevoie, tămăduiește pe cei bolnavi, adu-i înapoi pe cei care s-au rătăcit din poporul Tău, dă hrană celui căruia îi este foame, slobozește pe cei robiți ai noștri, pe cei căzuți ridică-i, mângâie pe cei înfricoșați. Toate popoarele să Te recunoască pe Tine Cel Unul Dumnezeu și că Iisus Hristos este Fiul Tău și noi, poporul Tău și turma păstorilor Tăi.
Tu ai arătat cu lucrările Tale plămădirea cea din veci a lumii; Tu, Doamne, ai plăsmuit pământul; Tu, credincios fiind pentru toate neamurile, drept întru judecăți, minunat întru putere și întru măreție, înțelept întru a făptui și proniator întru a păstra așezat ceea ce ai făurit, bun întru cele văzute și credincios față de cei care se încredințează Ție, îndurător și milostiv, iartă-ne păcatele și nedreptățile, căderile și nepăsările.
Nu socoti toate păcatele robilor și roabelor Tale, ci curățește-ne prin curăția adevărului Tău și călăuzește pașii noștri, pentru ca să umblăm întru sfințenia inimii și să facem ceea ce e frumos și plăcut ochilor Tăi și ochilor mai-marilor noștri. Așa, Stăpâne, arată-ne fața Ta pentru a ne da cele bune în pace, pentru a ne păzi cu preaputernică mâna Ta, pentru a ne slobozi de orice păcat cu brațul Tău cel stăpânitor și a ne izbăvi de cei care ne urăsc pe nedrept.
Dă înțelegere și pace, nouă și tuturor celor ce locuiesc pre pământ, așa cum ai dăruit-o părinților noștri care intru sfințenie Te chemau, în credință și adevăr; dă-o și nouă celor ce suntem supuși Numelui Tău cel puternic și plin de toată virtutea precum și mai-marilor noștri și ocârmuitorilor noștri de pe pământ.
Tu, Doamne, le-ai dat lor putere să cârmuiască, prin cea de-mare-cuviință și negrăită puterea Ta, pentru ca, recunoscând noi slava și cinstea pe care le-ai dăruit-o lor, să ne supunem lor și să nu ne împotrivim voii Tale. Dăruiește-le, Doamne, sănătate, pace, înțelegere, neclintire, pentru a împlini fără piedici stăpânirea pe care ai dat-o lor. Așa, Doamne, Împărate ceresc al veacurilor, dă fiilor oamenilor slavă, cinste și stăpânire peste tot ce este pe pământ.
Îndreaptă, Doamne, voia lor după ce este frumos și plăcut ochilor Tăi, pentru ca, folosind cu sfințenie, în pace și răbdare, puterea pre care ai dat-o lor, să Te afle binevoitor. Că Tu singur poți face întru noi aceste lucruri bune și altele și mai mari.

Îți aducem mulțămită, prin arhiereul și apărătorul sufletelor noastre, Iisus Hristos, prin care Ție îți aducem slavă și mărire, acum și din neam în neam, în vecii vecilor. Amin.

vineri, 3 ianuarie 2014

Părintele Teofil Tarţa – un părinte plin de iubire

Îmi este tare dor de mult iubitul meu părinte Teofil Tarţa, datorită căruia eu astăzi sunt vieţuitor în mănăstire!...
În amintirea bătrânului meu am scris cândva câteva rânduri pe care le împărtăşesc astăzi cu voi...


Pentru noi oamenii există, sau ar trebui să existe, o persoană considerată drept model în viaţă, exemplu sau cale de urmat când  mai şchiopătăm cu un picior pe drumul vieţii, sau pur şi simplu atunci când ne scufundăm în agonia ochilor închişi.
De multe ori acest model se poate schimba în cursul vieţii, mulţi optând să ia de la fiecare ce e mai bun, acea sămânţă roditoare ce va fi sădită în pământ fertil şi va da rod la vreme cuvenită.
În mănăstire am avut diverse ascultări: la paraclisierie, la arhondaric, la pangar, la stăreţie, la obşte, ghid al mănăstirii şi bibliotecar. Toate acestea au fost mângâiate cu ascultarea de a avea grijă de bătrâneţile Monahului Teofil.
Nu-mi este greu să mă gândesc la luminiţa ce o aprind atunci când mi se stinge candela speranţei. Cu mâna tremurândă şi cu vocea caldă, bătrânul meu părinte mi se înfăţişează-n minte, de parcă ar fi ieri, ca o icoană vie ce am uitat să o aşez  pe perete la loc de cinste.
Părintele Teofil era un bătrânel ajuns la vârsta patriarhilor, de statură potrivită, cu mersul lent şi aşezat, având ochii albaştri ca cerul senin de vară. Barba lui albă ca laptele proaspăt, curgea maiestuoasă până aproape de brâu. Anii îşi puseseră cu bun simţ amprenta pe chipul lui rumen şi mereu plecat. Chiar dacă la exterior îl trăda frumos cărunteţea anilor, în interior era inocent, nevinovat şi se bucura mereu de fiecare clipă ca un copil ce face primii paşi. Plind de iubire, plin de dragoste, plin de candoare, plin de inocență, plin de bucurie, plin de viață, plin de rugăciune, plin de iertare, plin de răbdare, plin de…Doamne…
Cu buzele mirosind a rugăciune şi privirea înveşmântată în tăcere, el împrăştia ca un izvor rece de munte, dragoste şi bunătate. Poate inima mea nu s-ar fi lipit de a lui, dacă nu ar fi trebuit să-mi plec fiinţa spre el. Aşa bun şi milostiv cum este, Dumnezeu nu l-a uitat, ci în ultimii ani de viaţă l-a încununat cu boală, spre a-şi vedea neputinţa şi pentru mântuirea sa şi a altora. Chiar şi atunci când era paralizat la pat şi nu putea să-şi ducă măcar mâna la gură, sau să îngâne vreo rugă, ochii nu-i usca de lacrimi. În clipele mai grele, el mai mult se întărea în virtute şi aştepta ca un copil să fie dus într-un cărucior afară pentru a mai vedea soarele, florile şi oamenii...să-i pomenească la rugăciune în carneţelul lui îngălbenit de suspine şi ani. Pentru el era cea mai mare bucurie din ziua respectivă faptul că un frate sau un părinte îl saluta şi îi zâmbea încurajator pentru a-i mai slăbi neputinţa. Nu conta că picioarele gemeau a boală şi durere, pentru el era un lucru minunat să privească oamenii...să-i mai salute, să le mai asculte suspinele vieţii.

"Să mănânce şi gura lor, că şi la gura lor le-o fi foame!"

În perioada când era paralizat îl spălam, îi tăiam unghiile la mâini și picioare, îl pieptănam, îi dădeam de mâncare cu lingura, îl mângâiam pe crește și îi sărutam dreapta caldă, îi citeam pravila călugărească, apoi i-am înregistrat pe o casetă toate rugăciunile ca să le asculte, căci eram chemat şi la alte ascultări. Mult timp părintele s-a nevoit în neputinţa bolii, însă în momentul când s-a repus pe picioare, toţi au socotit acest fapt ca pe o mare minune. În starea în care era, chiar şi doctorii îi mai dăduseră doar câteva luni de trăit. Dar se pare că mila Domnului a fost mare, căci a fost binecuvântat bătrânul cu bătrâneţi lungi şi liniştite.
Nu o dată s-a întâmplat să-mi observ neputinţa sufletească în faţa bătrânului. De multe ori intram la el şi îl vedeam citind în Ceaslov, apoi îndulcindu-se cu metania în mână, sau uitându-se în gol, departe, rezemat într-o cugetare sfântă. Cu gura uscată şi cu stomacul certându-se, el nu slăbea în ispită. Mai târziu nu avea pace dacă nu gusta din Noul Testament, recoltând cuvinte şi lacrimi. Având chilia lângă dânsul, noaptea îl auzeam citind la Psaltire şi pomenind nume şi dureri, cunoscând nimicnicia. Cele două carneţele pline de nume erau pomenite de câteva ori pe zi. De multe ori îl ispiteam uşor pe bătrân întrebându-l mai în glumă mai în serios despre câte un nume la întâmplare. Părintele îi ştia pe fiecare, pomenindu-le nu numai datele esenţiale ci şi necazul sau durerea lor. Iar faptele de milostenie prin ţară ale bătrânului, însoţite de fiecare dată de câte un Ceaslov sau o carte de rugăciuni sunt nenumărate, știute doar de Dumnezeu. "Dacă se va ruga pentru mine măcar o singură dată sufletul acela, eu sunt mulţumit", spunea părintele... Nu pot spune toate tainele și darurile bătrânului. Nu acum… Numai dacă îi vedeai degetul mare şi cel arătător bătătorite de la şiragul de metanii, nu se putea să nu-ţi pleci măcar capul, lăsându-te judecat de propria-ţi conştiinţă.
Şi mă-ntreb eu suflet abia lansat în zbor, dacă un monah în vârstă, atât de simplu, dar atât de înalt, are aşa de multă râvnă şi bătrâneţile nu-l ruşinează, ci îl lasă să adune flori pentru suflet şi mântuire, noi cei care suntem trădaţi de puterea vârstei şi  nu ne ostenim de ajuns pentru a noastră mântuire, nu vom fi ruşinaţi de un astfel de bătrânel la Înfricoşătoarea Judecată în faţa mulţimii şi a Dreptului Judecător Iisus Hristos ?
Mereu grijuliu, darnic şi pus pe sfaturi înmuia orice inimă împietrită. Nu l-am auzit niciodată judecând pe cineva sau vorbind de rău. Nu știu să fi supărat pe cineva cu ceva. Nu am văzut ca să plece cineva de la el fără să aibă un zâmbet pe chip și o dulceață în suflet. M-am legat mult de acest părinte nu numai din pricina faptului că am fost rânduit, ca ascultare, să am grijă de el, ci mai ales prin vieţuirea lui plină de fapte pilduitoare. „A nu judeca pe altul, înseamnă a-l iubi” spunea Avva Isaia. Acest cuvânt miezos l-a ţinut la inima sa întreaga viaţă şi Monahul Teofil Tarţa. De multe ori veneam încărcat cu multe neputinţe adunate de peste zi şi le aşezam, uneori lăcrimând din pricina tinereţilor mele, în faţa bătrânului. Mereu le îmbrăţişa pe toate cu multă iubire şi mă învăţa să observ frumosul din fiecare lucru. La început nu înţelegeam mare lucru şi mă gândeam că părintele nu e din lumea aceasta, însă întotdeauna ochii lui umezi mă ruşinau…
Sunt multe şi dulci, amintirile şi întâmplările cu Părintele Teofiil. Mereu îmi voi aduce aminte de momentul când trebuia să-i aduc de mâncare şi îmi spunea cald să iau mai multă pâine ca să dăm şi la păsările ce veneau la fereastră şi se aşezau pe pervaz privind cu bucurie la ochii buni ai bătrânului. Mă ruga să mă îngrijesc ca păsările cerului să aibă mereu firmituri pe pervazul din exterior căci trebuie „să mănânce şi gura lor, că și la gura lor le-o fi foame”, cum spunea părintele. De ploua torenţial, ori era arşiţă de la căldura soarelui dogoritor, sau era frig şi vânt puternic cu multă zăpadă, păsărelele aveau întotdeauna pâine la fereastra părintelui. Cu răbdare le fărâmiţa pâinea în bucăţele mici, mici pentru a le fi cât mai uşor păsărelelor. Minunate sunt lucrurile Domnului, căci păsărelele mereu mulţumeau într-un glas duios. Chiar în momentele când se simţea mai rău, părintele îmi reamintea să nu uit niciodată de păsărele, să nu-mi pierd dragostea şi să cultiv mereu bunătatea inimii.
Părintele meu drag şi iubit s-a stins în anul 2009, în preajma Sfintelor Paşti, mulţumit şi împăcat cu lumea aceasta efemeră. A fost unul dintre părinţii cei mai preţuiţi şi iubiţi de întreaga obşte a Mănăstirii Secu. Plecarea dânsului pentru mine a fost mult, mult prea devreme căci mai aveam atâtea să ne spunem…
La înmormântarea părintelui păsărele pe care mult le-a iubit au venit şi l-au petrecut pe ultimul drum, ascultând sfioase de pe acoperişul bisericii slujba prohodirii monahilor. Din când în când dădeau şi ele parcă răspunsurile cuviincioase la cântările ce petreceau sufletul bătrânului spre Locaşurile Cereşti iar trupul spre cele din care a fost luat. Au glăsuit dulce şi melodios în ziua aceea când s-au despărţit de bunul lor părinte. Şi cred că l-au plâns şi ele mult…
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în calea mântuirii la timpul cuvenit, încă de la începutul vieţuirii mele în ceata monahilor. Când şi-a simţit sfârşitul aproape Părintele Teofil a împărţit puţinele lucruri ce le avea monahilor ce îi călcau adeseori pragul; O Psaltire, un Ceaslov şi câteva icoane. Cu bucurie Domnul mi-a dăruit o pagină demnă de Pateric pe care bătrânul a scris-o smerit în inima mea. Ahh, era să uit; şi un carneţel plin cu multe, multe nume. Pe filele lui ne întâlnim parcă în fiecare seară…
Îl aud plângând, îl văd suspinând, îl simt cu mine-n gând şi îmi saltă sufletul în nădejde şi credinţă că mai există oameni ca el, că ne mai rabdă Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi că mai avem încă o candelă aprinsă, în veşnicele lăcaşuri…


Hrisostom Filipescu