„Și fă-te și nouă umbră și rouă
Tu,
adumbrirea de har,
Să-și
afle și firea noastră înnoirea
Dintre
plămadă și har,
Ca
să-ți strigăm cu toată făptura
Într-o
deplină închinăciune:
Bucură-te,
Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune“
Sandu
Tudor
Nicolae Steinhardt spune că „există două evlavii ce nu se
cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii și adorarea Maicii Domnului“.
Mistica românească este o mistică a icoanei. Specificul
carpatin al misticii creștine cu caracter iconic – spune părintele Ghelasie de
la Frăsinei – a făcut ca eremiții din Munții Apuseni să se numească ei înșiși
iconari, nu în sensul că ar fi fost pictori, ci pentru că aveau o evlavie
extraordinară față de icoană, prin aceasta practicând un fel propriu de mistică
a icoanei. Erau adevărați purtători de icoană, de chip iconic. Nu le lipsea
niciodată, sub haină, icoana pe pieptul lor.
O poveste vrednică de Pateric grăiește așa: „un monah nu
a avut nicio lucrare de virtute, ci s-a mântuit numai prin evlavia pe care a
avut-o față de Maica Domnului, înaintea icoanei ei rostind zilnic: Prea Sfântă
Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.
Alături de Domnul Hristos, Fecioara Maria este personajul
biblic cel mai frecvent reprezentat iconic; de aceea icoana sa ocupă un loc
deosebit în rândul icoanelor. După icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului
este cea mai cinstită, atât în ce privește varietatea tipurilor de
reprezentare, cât și intensitatea cu care este venerată.
Indiferent
de stilul, tipul, modul de reprezentare, icoana Maicii Domnului este caldă. În ea găsim frumusețe, puritate feciorelnică, gingășie, tristețe,
duioșie, pace lăuntrică, multă bogăție de nuanțe.
Pentru că, după Fericitul Augustin, „trupul lui Hristos
este trupul Mariei“, așa explicăm asemănarea fizică a Pruncului cu Maica
Sfântă, altfel zis, chip de Pruncă cu Prunc în brațe.
Icoana ne privește, ne întreabă, ne cheamă, ne mângâie,
ne încurajează, ne îndeamnă la pocăință. Iar atitudinea noastră în fața icoanei
trebuie să fie de închinare, evlavie, laudă, recunoștință, dragoste, cinstire,
mulțumire, sărutare, îmbrățișare, atingere, rugăciune, cântări, aprinderea
lumânărilor și candelelor în fața ei.
Icoanele au două fețe: una de vopsele, pentru văz-vedere,
cuprinsă cu ochii și alta de har, pentru inima ce o sărută, artă și sfințenie
deopotrivă, pământ și cer deodată.
Privirea Maicii Domnului este melancolică, simplă, dreaptă,
mângâietoare, liniștită, iubitoare, întristată, blândă, răbdătoare, dătătoare
de bucurie, nobilă, rugătoare, senină, pătrunzătoare.
Fiecare icoană, în chip potențial, prin harul care există
în ea, este făcătoare de minuni. În rugăciunea din Trebnic (Molitfelnic) se
spune: „și dă-i ei puterea și tăria facerii de minuni“. Cu cât este mai rugată,
cu atât icoana devine mai frumoasă, mai plină de har și minune.
Icoana plânge, uneori cu lacrimi de mir, alteori cu
lacrimi de sânge, izvorăște în chip minunat ulei, mir, vorbește cu adevărat sau
clipește, se luminează sau se adumbrește, zâmbește sau se încruntă. Vine
singură pe apă, într-un nor luminos, dispare dintr-o biserică, ca să apară în
alta; de asemenea vindecă, aduce ploaie, este izvor de comuniune și revelație.
Datorită icoanei, mulți oameni au ajuns la adevărata
credință.
La Schitul „Sf. Maria Magdalena“ de la Țibucani se află –
ca în atâtea alte locuri, biserici și mânăstiri din țara noastră – o icoană a
Maicii Domnului, ne e drag să credem, făcătoare de minuni. De sute de ani,
locul ei este în bisericuța-monument.
Chipul Maicii Domnului de aici este trist, gânditor,
vizibil îndurerat, sever, aproape îmbătrânit de durere.
Privind-o cu atenție, vezi pe fața Maicii Sfinte straturi
de culori – după unii -, de lumini, după alții. Mai observi șiruri de lacrimi
care au curs cândva, mulți ani la rând și care... încă mai curg, atât din ochii
Maicii dar și din ai Pruncului Sfânt.
De-a lungul timpului, aceste lacrimi au spălat culorile,
dând lumină și strălucire fețelor sfinte.
Stai de vorbă cu Maica Domnului, întrebând-o câte dureri
s-au spus aici, în taina rugăciunii? Câte suspine ți-au cutremurat inima, câte
lacrimi ai șters sau ai stârnit, ce griji, ce necazuri, ce frământări te-au
făcut să plângi, la rându-ți? Câte mângâieri și pentru câte suflete ai suferit,
ca o maică a noastră, a tuturor?
Chipul ei gânditor, privirea pătrunzătoare, gura strânsă
ca într-o amară durere, întreaga ei ființă, toate spun ceea ce ea știe deja de
la Dreptul Simeon, că „prin inima ei va trece sabie“.
Și dacă ea a trăit o așa grea durere, cum să nu fie
sensibilă, grabnic ajutătoare, săritoare la toate durerile, suspinele și
lacrimile aduse aici în ani și ani...Câte îngenunchieri, câte rugăciuni, câte
cereri, câte mulțumiri! Câte și câte minuni!
Poate cândva a și sângerat, fie de durere, fie vreun
nesăbuit a lovit cu păcat, fie... numai Maica Domnului știe. Azi vedem doar o
tăietură sângerie pe obrazul drept.
Nu mai sunt bătrâni care să povestească și nici arhiva
mânăstirii nu spune...
Se povestește doar despre recentele scoateri ale icoanei
în procesiune, cu litanii și rugăciuni, în zilele secetoase. Și minunea se
întâmplă, căci imediat cerul începe să plângă și pământul însetat și uscat
mustește de lacrimi cerești, spre bucuria poporului și preoților rugători.
Da! Maica Domnului „toate le poate câte voiește!“
Valeriu Anania (I.P.S. Bartolomeu al Clujului) spune așa
de frumos: „Prezența și rugăciunile Maicii Domnului fac ca Judecata să ne pară
mai puțin înfricoșătoare. Sfântul Grigorie de Nyssa crede că puterea lui
Dumnezeu este capabilă să descopere o speranță acolo unde nu e nicio speranță.
Avem nevoie să credem că acest drum este Născătoarea de Dumnezeu. Știm că Tatăl
este drept, că Fiul e imparțial, dar poate că între dreptatea Tatălui și
imparțialitatea Fiului, se va interpune, mântuitoare, lacrima Maicii Domnului“.
O iconară a iubirii și dorului de Maica Domnului,
prof. Daniela Iacob