Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

marți, 22 mai 2018

Mi-e dor...




Mi-e dor de Tine, Doamne, îmi este atât de dor...!
Păşesc pe scara vieţii, şi-n loc să urc… cobor.
Pe treptele virtuţii, în loc să cresc… eu scad,
Mă prind din nou cu patos, dar tot greşesc şi cad.

Cum pot zări Lumina, şi-apoi să n-o ating?
Cum să-nţeleg Iubirea, când din iubire plâng?
Întinde-mi braţul Doamne şi-ajută-mă Te rog!
Cum vrei s-ajung la Tine, cu sufletul olog?

Şi cred că poţi de vrei, ajută-mi necredinţei
Durerea să mi-o iei, dând aripi biruinţei.
Căci ştii că suntem slabi, şi nu putem lupta,
Noi ne lăsăm Părinte în Sfântă Voia Ta…!

luni, 7 mai 2018

Podoaba Schitului „Sfânta Maria Magdalena“ - Țibucani






„Și fă-te și nouă umbră și rouă
                                       Tu, adumbrirea de har,
                                       Să-și afle și firea noastră înnoirea
                                       Dintre plămadă și har,
                                       Ca să-ți strigăm cu toată făptura
                                       Într-o deplină închinăciune:
                                       Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune“
                                                                                                  Sandu Tudor
                                                  
Nicolae Steinhardt spune că „există două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii și adorarea Maicii Domnului“.
Mistica românească este o mistică a icoanei. Specificul carpatin al misticii creștine cu caracter iconic – spune părintele Ghelasie de la Frăsinei – a făcut ca eremiții din Munții Apuseni să se numească ei înșiși iconari, nu în sensul că ar fi fost pictori, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară față de icoană, prin aceasta practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevărați purtători de icoană, de chip iconic. Nu le lipsea niciodată, sub haină, icoana pe pieptul lor.
O poveste vrednică de Pateric grăiește așa: „un monah nu a avut nicio lucrare de virtute, ci s-a mântuit numai prin evlavia pe care a avut-o față de Maica Domnului, înaintea icoanei ei rostind zilnic: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.
Alături de Domnul Hristos, Fecioara Maria este personajul biblic cel mai frecvent reprezentat iconic; de aceea icoana sa ocupă un loc deosebit în rândul icoanelor. După icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului este cea mai cinstită, atât în ce privește varietatea tipurilor de reprezentare, cât și intensitatea cu care este venerată.

Indiferent de stilul, tipul, modul de reprezentare, icoana Maicii Domnului este caldă. În ea găsim frumusețe, puritate feciorelnică, gingășie, tristețe, duioșie, pace lăuntrică, multă bogăție de nuanțe.
Pentru că, după Fericitul Augustin, „trupul lui Hristos este trupul Mariei“, așa explicăm asemănarea fizică a Pruncului cu Maica Sfântă, altfel zis, chip de Pruncă cu Prunc în brațe.
Icoana ne privește, ne întreabă, ne cheamă, ne mângâie, ne încurajează, ne îndeamnă la pocăință. Iar atitudinea noastră în fața icoanei trebuie să fie de închinare, evlavie, laudă, recunoștință, dragoste, cinstire, mulțumire, sărutare, îmbrățișare, atingere, rugăciune, cântări, aprinderea lumânărilor și candelelor în fața ei.  
Icoanele au două fețe: una de vopsele, pentru văz-vedere, cuprinsă cu ochii și alta de har, pentru inima ce o sărută, artă și sfințenie deopotrivă, pământ și cer deodată.
Privirea Maicii Domnului este melancolică, simplă, dreaptă, mângâietoare, liniștită, iubitoare, întristată, blândă, răbdătoare, dătătoare de bucurie, nobilă, rugătoare, senină, pătrunzătoare.
Fiecare icoană, în chip potențial, prin harul care există în ea, este făcătoare de minuni. În rugăciunea din Trebnic (Molitfelnic) se spune: „și dă-i ei puterea și tăria facerii de minuni“. Cu cât este mai rugată, cu atât icoana devine mai frumoasă, mai plină de har și minune.
Icoana plânge, uneori cu lacrimi de mir, alteori cu lacrimi de sânge, izvorăște în chip minunat ulei, mir, vorbește cu adevărat sau clipește, se luminează sau se adumbrește, zâmbește sau se încruntă. Vine singură pe apă, într-un nor luminos, dispare dintr-o biserică, ca să apară în alta; de asemenea vindecă, aduce ploaie, este izvor de comuniune și revelație.
Datorită icoanei, mulți oameni au ajuns la adevărata credință.
La Schitul „Sf. Maria Magdalena“ de la Țibucani se află – ca în atâtea alte locuri, biserici și mânăstiri din țara noastră – o icoană a Maicii Domnului, ne e drag să credem, făcătoare de minuni. De sute de ani, locul ei este în bisericuța-monument.
Chipul Maicii Domnului de aici este trist, gânditor, vizibil îndurerat, sever, aproape îmbătrânit de durere.
Privind-o cu atenție, vezi pe fața Maicii Sfinte straturi de culori – după unii -, de lumini, după alții. Mai observi șiruri de lacrimi care au curs cândva, mulți ani la rând și care... încă mai curg, atât din ochii Maicii dar și din ai Pruncului Sfânt.
De-a lungul timpului, aceste lacrimi au spălat culorile, dând lumină și strălucire fețelor sfinte.


Stai de vorbă cu Maica Domnului, întrebând-o câte dureri s-au spus aici, în taina rugăciunii? Câte suspine ți-au cutremurat inima, câte lacrimi ai șters sau ai stârnit, ce griji, ce necazuri, ce frământări te-au făcut să plângi, la rându-ți? Câte mângâieri și pentru câte suflete ai suferit, ca o maică a noastră, a tuturor?
Chipul ei gânditor, privirea pătrunzătoare, gura strânsă ca într-o amară durere, întreaga ei ființă, toate spun ceea ce ea știe deja de la Dreptul Simeon, că „prin inima ei va trece sabie“.
Și dacă ea a trăit o așa grea durere, cum să nu fie sensibilă, grabnic ajutătoare, săritoare la toate durerile, suspinele și lacrimile aduse aici în ani și ani...Câte îngenunchieri, câte rugăciuni, câte cereri, câte mulțumiri! Câte și câte minuni!
Poate cândva a și sângerat, fie de durere, fie vreun nesăbuit a lovit cu păcat, fie... numai Maica Domnului știe. Azi vedem doar o tăietură sângerie pe obrazul drept.
Nu mai sunt bătrâni care să povestească și nici arhiva mânăstirii nu spune...
Se povestește doar despre recentele scoateri ale icoanei în procesiune, cu litanii și rugăciuni, în zilele secetoase. Și minunea se întâmplă, căci imediat cerul începe să plângă și pământul însetat și uscat mustește de lacrimi cerești, spre bucuria poporului și preoților rugători.
Da! Maica Domnului „toate le poate câte voiește!“
Valeriu Anania (I.P.S. Bartolomeu al Clujului) spune așa de frumos: „Prezența și rugăciunile Maicii Domnului fac ca Judecata să ne pară mai puțin înfricoșătoare. Sfântul Grigorie de Nyssa crede că puterea lui Dumnezeu este capabilă să descopere o speranță acolo unde nu e nicio speranță. Avem nevoie să credem că acest drum este Născătoarea de Dumnezeu. Știm că Tatăl este drept, că Fiul e imparțial, dar poate că între dreptatea Tatălui și imparțialitatea Fiului, se va interpune, mântuitoare, lacrima Maicii Domnului“.
                             
                                        O  iconară a iubirii și dorului de Maica Domnului,
prof. Daniela Iacob