Cine știe dacă poate să
citească ce spune scrisoarea,
mai bine o duce la frunte
și apoi o apasă la inimă
prefăcând gândurile în
cântec.
Stelele înțelepte o vor
vesti din ceruri
când valurile mării o vor
invita la dans
pe drumul nevăzut al
necunoscutului,
pe libertatea luminii din
temnița vieții.
Poeții mă învață să nu-mi
putrezească graiul
când vioara-i răgușită,
iar pianul adormit.
Aripile mele sunt dornice
de ceruri
și iar alerg pe cărarea
prăfuită a celor disprețuiți,
zugrăvind din mers pe
frunzele florilor
vântul de primăvară de la
capătul tinereții.
Viața se adapă din
izvorul cel tainic
asemenea unor păsări
ademenite de rouă,
oamenii rup petalele rând
pe rând
și le aruncă în țărână
îngropând culoarea și
parfumul,
dar ei uită că seva
vieții curge prin fibre.
Dulcea taină ce iese la
iveală
niciodată nu o vor
înțelege
și e atât de simplu…să
fii Viu…
Luceafărul dimineții de
lumină se scaldă în frunzele
care îmi oferă cea mai
ușoară atingere a piciorului
dezbrăcat de norii
furnicilor grăbite..
Pe deasupra se tânguiau
neadormite
păsărelele bolnave de
iubire,
strigau în urechea nopţii
cu glasul flămând
căci soarele apune doar
îndărătul copacilor.
Aprind lumânarea în
tăcere sfinţită
şi îmi plâng nevrednicia
văzându-mi viaţa în
mâinile ceasurilor fără rost.
Astăzi pământul mă cheamă
în braţele sale,
iar soarele zilelor îmi
sărută gândurile
prefăcându-le în flori.
Mă întâlnesc în fiecare
clipă cu mine,
lumina ta strălucește în
lacrimile mele
inima mi se deschide ca o
floare de cactus,
adierea ei m-a cuprins
și mi-a umplut pentru o
clipă sufletul de mireasmă
devin altar atins de
iarbă,
iar scrisoarea…
O voi desface în poale
și va rămâne tăcerea…
H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu