Ninge cu soare. Fulgi mari și blânzi roiau în jurul lor ca
într-un alint fără de sfârșit… Cât timp își mai amintește cineva există viață !
Fiindcă speranța, credința și iubirea trăiesc. Când e adiere de vânt atunci…trece
Dumnezeu. Numai oamenii fără Dumnezeu se simt singuri. Și astăzi, pe viscol, Hristos
plânge durerea omului și dăruiește iubirea Domnului !
În lumea asta sunt oameni care poartă aripi pe umerii lor,
dar au uitat de ele. Albe, mari și ușoare și le iau la ieșirea din biserică
mereu, când pleacă acasă ducând un strop din fericirea cerului, fără să se mai
întrebe de ce și cum. Numai un înger poate vedea și recunoaște un alt înger…
Acolo în inima ta, omule, e Tatăl din cer ce te atinge
mereu cu o pană de înger. Numai iubirea e puntea între noi și cer. Când cobor
pe pământ îngerii își iau aripile pe spate. Viața noastră e timpul, iar timpul
se naște cu spațiul pentru fiecare
făptură. Furnica are timpul său și se mișcă într-un spațiul al ei. Soarele are
timpul său, apa are și ea un timp numai al ei, pământul, văzduhul, toate se
nasc din acel timp și acel spațiu al fiecăruia, dăruit de Creator. Viteza se
naște din timp și din spațiu și aparține creației. Bucuria, doar bucuria este a
sufletelor ce poartă chipul Chipului…
Atunci când ne rugăm se scurtează timpul și ne bucurăm că
acolo, în acel spațiu sacru, nu suntem niciodată singuri. Pe cerdacul vieții
zărim îngeri rugându-se și plângând încetișor. Îngerul dorului, îngerul
iertării, îngerul păcii, îngerul vieții, îngerul iubirii, îngerul…îngerul…
îngerul zilei de astăzi mai așează, încă, aripi pe umerii muritorilor… Nu îl
mai durea nimic, decât Dorul. Casa lor e iubirea caldă și nesfârșită a inimii.
Noi nu știm să vorbim, ci doar iubim și de cele mai multe ori murim de Dor ca
să fim alături de Cel pe Care Îl iubim… Iubirea iartă întotdeauna ! De aceea,
iubirea e mai puternică decât moartea. Iubirea vede, știe și înțelege totul !
Oamenilor trebuie să le răspunzi întotdeauna la întrebări,
altfel caută răspuns în altă parte. Uneori cu tăcere, alteori cu rugăciune, mereu
cu iubire și Lumină din Grădina Raiului...
Zăpada nu se mai ridică la cer decât după ce moare și se
face apă, și ceață, și nori. Dar lumina nu moare niciodată. Ea urcă și coboară
mereu, aceeași. De aceea oamenii atunci când iubesc își spun unii altora:
lumina mea ești tu ! Fiindcă atunci când iubesc sunt nemuritori și când trebuie
să plece nu mor, ci doar urcă sus-sus de tot, înapoi, la Tatăl Ceresc…
ieromonah Hrisostom Filipescu
Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-ai-aripi
Frumos Parinte! Prin cuvintele Sf. Voastre Dumnezeu ne întareste şi ne dă curajul de a trăi, de a avea o viaţă frumoasă şi curată. Citind îmi amintesc Cuvintele lui Hristos din pilda Fiului Risipitor: ...."20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
RăspundețiȘtergere21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;
23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;
24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească." Ev. Luca cap. 15, v. 20-24.
Cu respect! AdrianP