Unde este iubire, acolo este Dumnezeu

Iubirea este una din nevoile fundamentale ale vieții noastre, fiind viață, putere, comuniune pe care se sprijină toate. Daca ne lipsește iubirea, ne lipsește viața. Ea ne învață să ne descoperim unii pe alții, iar viața demonstrează, de cele mai multe ori, că suntem încântați de această descoperire, care aduce multă bucurie şi pace inimii.

Prin iubire „dăruim” mereu fără să contabilizăm. Ea este viaţă şi Duh prin care se trăieşte mereu sentimentul minunii. Orice inimă împietrită când este întâmpinată în smerenie cu glasul iubirii, cu darul Domnului se înmoaie şi pulsează iar în acordurile armoniei din partitura vieţii, venindu-şi în fire…

E greu de definit iubirea. Ea pur şi simplu trebuie să existe fără definiţii sau formule speciale, să se manifeste fiinţial. Celebrul filosof Seneca spunea simplu, dar adânc că „dacă vrei să fii iubit, iubeşte !”, căci ea, iubirea, aşa cum spunea Fericitul Augustin, „uneşte pe cel ce iubeşte cu cel iubit”.

De multe ori ne este frică să iubim. Cineva afirma la un moment dat că în clipele când judeci oamenii, atunci îi iubeşti mai puţin sau chiar deloc. Pierzându-ne iubirea, golul acela nu numai că se umple de egoism, însă lăuntric ne măcinăm, depărtându-ne de Chipul Iubirii, de modelul suprem care este Hristos.

În viaţă ar fi ideal ca totul să fie trecut prin iubirea lui Hristos, prin logica Lui; cu iubirea aceasta trebuie măsurat şi cântărit sensul vieţii. Aceasta este ca o picătură care spală orice arşiţă a vanităţii, răutăţii, invidiei, discriminărilor şi a altor umbre ale întunericului.

Bine ar fi să ajungem la măsura de a iubi pe toată lumea, indiferent dacă se încadrează în cele două „grupe”, mereu instabile, de „prieteni sau dușmani”. Vânturile acestei vieţi efemere sunt multe şi bat din diferite direcţii, mai mereu neanunţate. Omul, această fiinţă complexă, trebuie tratat după modelul iubirii divine, asemănându-ne Mântuitorului Iisus Hristos care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Mt.5,45). Căci nu ştim cum, în cămara inimii fiecăruia, la ceas de taină, când harul coboară, se trăieşte sau retrăieşte iar sentimentul minunii, şi mulţi revin pe Cale…

 Să ne agăţăm cu sufletul de iubire şi să o căutăm pornind de la lucrurile mărunte din care se naşte această împărăteasă a virtuţilor. Iubesc acel zâmbet al mamei, acea privire a tatei, acea mâncare a bunicii, acel fel de a se îmbrăca, acel fel de a păşi, acel glas, mă motivează curajul vecinului, faptul că am aceleași preocupări cu cel de lângă mine, ori modul jertfelnic de a trece prin greutățile acestei vieți a cuiva, şi toate celelalte lucruri mărunte care te îndeamnă să îndrăgeşti pe cineva, sau măcar să-l preţuieşti. Din aceste mici izvoare să învăţăm să iubim şi cu timpul nu vom mai iubi doar pentru acele motive, vom vedea şi alte licăriri de lumină.

 Iubirea este mărturie a credinţei, izvorul sănătăţii, elixirul vital al vieţii duhovniceşti, cea care acolo unde se aşează, binecuvântează totul, îndulcind inima şi viaţa. Prin iubire învăţăm bucuria de a trăi şi de a rămâne în bucuria harului, căci dacă nu am dragoste nimic nu sunt. „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Cor.13, 4-8)

Oare cum ar fi lumea dacă toţi am iubi ?

ieromonah Hrisostom Filipescu