Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

vineri, 4 octombrie 2013

Emoţie de toamnă…


Plouă…Frunzele arămii şi iarba dansează de bucurie că zilele nu s-au scurtat de tot. Vântul e ca toaca în limba iubirii. Toamna aurie, bogată în recoltele inimii când mai există încă verde. Gândul meu cel bun a rătăcit pe afară. Cocorii aleargă plângând dorul. Floarea soarelui şi-a plecat mulţumită pălăria. Merele-s coapte parcă într-o singură zi. Bostanii aşteaptă cuminţi pe acelaşi pervaz. Noaptea cade peste mine fâşii şi mă cheamă la fereastră ploaia caldă, ploaie albastră. Mă înfăşor în lumină prin amurguri vineţii. Natura se închide ca un templu răstignind privirea. Sunt frunze care cad de bună voie şi frunze care sunt smulse de vânt picurând singurătate... Mă întreb, de care îi este mai dor copacului ? De cele care îi sunt răpite sau de cele care îl părăsesc ?...

Încă o zi a mai trecut şi nu am înţeles de ce timpul zboară atât de repede. Secundele se cern şi rămân în urma mea, fără să le mai pot aduna. Oricum ar fi, le iubesc pe toate ! Vine toamna dinspre muntele din mine ?! Tot omul e un snop de amănunte care ameninţă esenţa vie. Declină, macină, năruie, rupe. Respirăm cu da sau nu, tot mai mult alunecând. Lacăte de fosfor şi rugină. Stăm cu sufletele drepţi şi cu gheaţă în priviri. Dacă pleci să nu mai vii, dacă vii să nu mai pleci. Creşte distanţa între cei vii în dangătul clopotelor. Liniştea serii mă poartă departe. Şi la Bacovia, şi la Goga şi la Topârceanu. Se coc gutui în foarte multe moduri. Suntem bătrâni sau tineri de diferite vârste ?! Umbra îmi este îngreuiată de cântecul greierilor ce cântă până mor. Căpiţele de fân predică a hărnicie în smirna ierbii. Arborii cad muceniceşte. Ies fumuri printre case. Strugurii mor în mâinile reci pentru a învia în potire calde.
Stropii de ploaie sunt suspinurile celor care au vrut să plângă şi nu au mai putut. Aşa că toate durerile lor, la ceas de taină, îngerii le-au purtat pe aripi şi le-au dăruit încet lui Dumnezeu, Care, după le-a mângâiat, au coborât timide udând obrazul cerului ca să sărute pământul… Da, și astăzi Cerul sărută Pământul. Între cer şi pământ suntem noi, cei ce zburăm grăbiţi îndată ce ne cresc aripile. Înfrunzim şi înviem uneori. Nimic nu moare, totul se transformă. Viaţa e frumoasă şi lină în fiecare anotimp al vieţii şi al inimii !
Cu toţii zâmbim și plângem  în aceeaşi limbă... Astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi !... Mi-a căzut pe buze frunza uscată a unui ultim arbor frânt. Am uns o felie de toamnă cu un strat de linişte… Poftă bună de viaţă !


ieromonah Hrisostom Filipescu


Un comentariu: