Plouă…Frunzele arămii şi iarba dansează de bucurie că
zilele nu s-au scurtat de tot. Vântul e ca toaca în limba iubirii. Toamna
aurie, bogată în recoltele inimii când mai există încă verde. Gândul meu cel
bun a rătăcit pe afară. Cocorii aleargă plângând dorul. Floarea soarelui şi-a
plecat mulţumită pălăria. Merele-s coapte parcă într-o singură zi. Bostanii
aşteaptă cuminţi pe acelaşi pervaz. Noaptea cade peste mine fâşii şi mă cheamă
la fereastră ploaia caldă, ploaie albastră. Mă înfăşor în lumină prin amurguri
vineţii. Natura se închide ca un templu răstignind privirea. Sunt frunze care
cad de bună voie şi frunze care sunt smulse de vânt picurând singurătate... Mă
întreb, de care îi este mai dor copacului ? De cele care îi sunt răpite sau de
cele care îl părăsesc ?...
Încă o zi a mai trecut şi nu am înţeles de ce timpul zboară
atât de repede. Secundele se cern şi rămân în urma mea, fără să le mai pot
aduna. Oricum ar fi, le iubesc pe toate ! Vine toamna dinspre muntele din mine
?! Tot omul e un snop de amănunte care ameninţă esenţa vie. Declină, macină,
năruie, rupe. Respirăm cu da sau nu, tot mai mult alunecând. Lacăte de fosfor
şi rugină. Stăm cu sufletele drepţi şi cu gheaţă în priviri. Dacă pleci să nu
mai vii, dacă vii să nu mai pleci. Creşte distanţa între cei vii în dangătul
clopotelor. Liniştea serii mă poartă departe. Şi la Bacovia, şi la Goga şi la
Topârceanu. Se coc gutui în foarte multe moduri. Suntem bătrâni sau tineri de
diferite vârste ?! Umbra îmi este îngreuiată de cântecul greierilor ce cântă
până mor. Căpiţele de fân predică a hărnicie în smirna ierbii. Arborii cad
muceniceşte. Ies fumuri printre case. Strugurii mor în mâinile reci pentru a
învia în potire calde.
Stropii de ploaie sunt suspinurile celor care au vrut să
plângă şi nu au mai putut. Aşa că toate durerile lor, la ceas de taină, îngerii
le-au purtat pe aripi şi le-au dăruit încet lui Dumnezeu, Care, după le-a
mângâiat, au coborât timide udând obrazul cerului ca să sărute pământul… Da, și
astăzi Cerul sărută Pământul. Între cer şi pământ suntem noi, cei ce zburăm
grăbiţi îndată ce ne cresc aripile. Înfrunzim şi înviem uneori. Nimic nu moare,
totul se transformă. Viaţa e frumoasă şi lină în fiecare anotimp al vieţii şi
al inimii !
Cu toţii zâmbim și plângem
în aceeaşi limbă... Astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni
decât astăzi !... Mi-a căzut pe buze frunza uscată a unui ultim arbor frânt. Am
uns o felie de toamnă cu un strat de linişte… Poftă bună de viaţă !
ieromonah Hrisostom Filipescu
Va multumim pentru cuvintele frumoase.
RăspundețiȘtergereAtat de frumos...Multumim, parinte!
RăspundețiȘtergere