Ierodiaconul Mitrofan Cioltan, jerta bineprimită din poiana liniștii

Cine este însetat să vină la Mine și să bea, spunea Mântuitorul Iisus Hristos într-una din cuvântările Sale. Cui îi este sete aleargă la Izvorul cel de Viață făcător al Sfintei și Dumnezeieștii Treimi, pentru a primi har, pace și binecuvântare, pentru ca sufletul omului căutător după sens și lumină în viață, să primească adâncă lumină și adevărat sens. Schitul, sihăstria, sunt spații de rugăciune prin care monahii, încearcă să se retragă și mai mult din tumultul vieții acesteia pentru a-și umple cu Apa cea Vie, sufletele însetate după dorul de Dumnezeu.

Viața unui monah este parcă o retragere pentru „o clipă” din iarmarocul acestei lumi pănă la întâlnirea nemărginită cu Hristos Arhiereul cel Veşnic. Călugărul doreşte să fie singur cu Cel Singur, adică cu Dumnezeu, pentru ca inima omului în singurătate să grăiască inimii Domnului. Fără aceste două inimi în dialog, viaţa monahală autentică pe pământ nu poate exista într-un mod armonios.

După acest Dor de Dumnezeu aleargă nu doar monahii, ci şi omul contemporan care tot mai mult lasă, puţin câte puţin, din când în când, agitaţia vieţii din satul sau oraşul unde trăieşte şi se lansează în mijlocul codrului, în inima pădurii, pe o pajişte de munte, luându-şi, poate, familia, Psaltirea, toiagul drumeţului, pentru a merge la o Sfântă Slujbă la un schit îndepărtat şi prin aceasta să simtă că cerul este mai aproape de pământ şi pământul, prin inima lui, este mai aproape de cer. Nu avem cuvinte să mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste oaze de pace şi binecuvântare fără de care searbădă, cenuşie, lipsită de culoare ar fi viaţa noastră !

De focul dragostei lui Dumnezeu mai sunt atinse inimi de tineri şi tinere ce se îndreaptă spre sfintele mănăstiri pentru a fi candele aprinse pentru neamul lor, pentru ei şi pentru lume. Cu sfială, cu bunăcuviinţă, cu delicateţe, îşi jertfesc inimile pe altarul credinţei străbune lăsând zgura şi noroiul de pe picioarele sufletului la poarta mănăstirii, murind lumii acesteia. Luând lumina întreagă, şi lăsând lumina întreagă în aşezământul monahal, sufletul se hrăneşte cu pace şi binecuvântare. Omul zilelor noastre înlănţuit în tot felul de tehnici ce aparent îi uşurează viaţa, dar de fapt i-o complică şi mai mult, îşi găseşte adeseori nevoia de singurătate, oxigen, isihie şi în propria odaie unde arde o candelă, unde obloanele sunt trase, unde zgomotul lumii pătrunde mai greu, unde simte splendoarea şi înălţimea sihăstriei lăuntrice…

Un suflet ales, la vârsta maturităţii, trecut de 30 de ani, doritor de linişte şi rugăciune, păşea acum mai bine de 23 de ani într-o minunată poiană înconjurată de păduri, la Schitul „Sfânta Maria Magdalena” Țibucani, înfiinţat de către ucenicii Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski în 1774. În acest aşezământ monahal au trăit călugări îmbunătăţiţi cu viaţă duhovnicească ce au sfințit timpul și locul prin nevoințele lor ascunse în inima codrului. Monahul Damian Țâru, despre care sunt așternute pagini alese și smerite în Patericul românesc; Epifanie Acatrinei, marele stareţ de la Râşca, Horaiţa şi Ţibucani; Pahomie Atofani, blândul duhovnic și smeritul monah, sunt doar câteva chipuri smerite ce au însemnat pagini nemuritoare la Tronul Preasfintei Treimi.

Oamenii din Țibucani sunt dintotdeauna legați de schit. Multe bătrâne sau chiar tinerele fete poartă numele Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, ocrotitoarea schitului. Chiar și suflete ce au trecut la cele veșnice din îndepărtate vremuri ce își au obârșia în aceste ținuturi sunt mângâiate prin miridele de la Proscomidie… De ceva timp cei din Țibucani mă consideră de-al lor, iar eu am devenit un iubitor al locurilor şi al oamenilor, de la care am învăţat permanent şi încă mai sunt multe de învăţat...

Părintele de care aminteam mai sus, ierodiaconul Mitrofan Cioltan, este cel mai statornic vieţuitor contemporan al schitului. Atras de simplitatea locului din bătrâna chinovie țibucăneană, căci până acum câțiva ani nu exista nici drum, nici curent electric, nici telefon, nici alte îndeletniciri ce în societatea contemporană se dovedesc a fi tot mai necesare, acest suflet doritor de pustie s-a încetățenit cu locul, aici urcând treaptă cu treaptă către cer.

Blândul monah își împarte timpul între ritmul rugăciunilor bisericii, bucuria ascultării și liniștea chiliei, fiind o pildă vie de așezare, isihie și rânduială monahală. Iubitor de tăcere, om al rugăciunii înveșmântată în fapte bune, părintele Mitrofan este un monah acoperit discret și neîncetat în mantia smereniei. Chipul acestui viețuitor din bătrâna chinovie poate constitui un model pentru monahii vremurilor noastre.

De pe mâinile harnice și dăruite ale părintelui Mitrofan au ieşit multe lucruri vrednice de amintire la orice ocazie de pioasă evocare. Oriunde arunci privirea prin gospodăria schitului sunt mărturii vii ale prezenței unui om hăruit ce alină viaţa monahală de aici. Adeseori am poposit si eu, ca unul ce nu le cunosc pe toate, la sfaturile părintelui, pline de înțelepciune și cernute de experința vieții.

Purtând multe trăiri și amintiri în desaga vieții în cei peste 22 de ani de monahism părintele este un tezaur veritabil pentru cronicele monahale, fiind un martor prețios al altor vremi de pioasă amintire.

Iubeşte natura în general, munca pământului cu toate rânduielile ei. Găseşte în acestea un echilibru, între muncă şi rugăciune, preţuind fiecare colţişor de pământ, care, prin ceva osteneală și dragoste, poate să aducă roade îmbelşugate. Mereu simte nevoia să lucreze ceva: uneori sculptează, alteori sudează, repară și construiește orice este nevoie, conduce tractorul, etc.

Însetat de dorul de îndumnezeire, desăvârșire, singuratic, om al păcii şi al bucuriei duhovniceşti, părintele începe şi încheie ziua cu pravila călugărească de cel puţin una sau două ceasuri, adăugând peste acestea pomenitul multor nume într-o linişte deplină, nemărginită. Din smerenie nu a acceptat hirotonia întru ieromonah sau alte ascultări mai înalte la care darurile duhovnicești îl recomandă doar la o simplă întâlnire în duh.

Foarte ordonat şi meticulos, harnic şi exigent, rezervat în a lăuda pe cineva la prima vedere, fiind adeptul unei discipline severe, încărcat de ani, virtuţi şi daruri duhovniceşti pe care le-a cultivat prin multă rugăciune, răbdare şi osteneală, părintele Mitrofan rămâne o icoană vie a monahismului din poiana liniştii, o candelă nestinsă în înserarea lumii acesteia.

ieromonah Hrisostom Filipescu