Părintele Teofil Tarţa – un părinte plin de iubire

Îmi este tare dor de mult iubitul meu părinte Teofil Tarţa, datorită căruia eu astăzi sunt vieţuitor în mănăstire!...

În amintirea bătrânului meu am scris cândva câteva rânduri pe care le împărtăşesc astăzi cu voi...

Pentru noi oamenii există, sau ar trebui să existe, o persoană considerată drept model în viaţă, exemplu sau cale de urmat când  mai şchiopătăm cu un picior pe drumul vieţii, sau pur şi simplu atunci când ne scufundăm în agonia ochilor închişi.

De multe ori acest model se poate schimba în cursul vieţii, mulţi optând să ia de la fiecare ce e mai bun, acea sămânţă roditoare ce va fi sădită în pământ fertil şi va da rod la vreme cuvenită.

În mănăstire am avut diverse ascultări: la paraclisierie, la arhondaric, la pangar, la stăreţie, la obşte, ghid al mănăstirii şi bibliotecar. Toate acestea au fost mângâiate cu ascultarea de a avea grijă de bătrâneţile Monahului Teofil.

Nu-mi este greu să mă gândesc la luminiţa ce o aprind atunci când mi se stinge candela speranţei. Cu mâna tremurândă şi cu vocea caldă, bătrânul meu părinte mi se înfăţişează-n minte, de parcă ar fi ieri, ca o icoană vie ce am uitat să o aşez  pe perete la loc de cinste.

Părintele Teofil era un bătrânel ajuns la vârsta patriarhilor, de statură potrivită, cu mersul lent şi aşezat, având ochii albaştri ca cerul senin de vară. Barba lui albă ca laptele proaspăt, curgea maiestuoasă până aproape de brâu. Anii îşi puseseră cu bun simţ amprenta pe chipul lui rumen şi mereu plecat. Chiar dacă la exterior îl trăda frumos cărunteţea anilor, în interior era inocent, nevinovat şi se bucura mereu de fiecare clipă ca un copil ce face primii paşi. Plind de iubire, plin de dragoste, plin de candoare, plin de inocență, plin de bucurie, plin de viață, plin de rugăciune, plin de iertare, plin de răbdare, plin de…Doamne…

Cu buzele mirosind a rugăciune şi privirea înveşmântată în tăcere, el împrăştia ca un izvor rece de munte, dragoste şi bunătate. Poate inima mea nu s-ar fi lipit de a lui, dacă nu ar fi trebuit să-mi plec fiinţa spre el. Aşa bun şi milostiv cum este, Dumnezeu nu l-a uitat, ci în ultimii ani de viaţă l-a încununat cu boală, spre a-şi vedea neputinţa şi pentru mântuirea sa şi a altora. Chiar şi atunci când era paralizat la pat şi nu putea să-şi ducă măcar mâna la gură, sau să îngâne vreo rugă, ochii nu-i usca de lacrimi. În clipele mai grele, el mai mult se întărea în virtute şi aştepta ca un copil să fie dus într-un cărucior afară pentru a mai vedea soarele, florile şi oamenii...să-i pomenească la rugăciune în carneţelul lui îngălbenit de suspine şi ani. Pentru el era cea mai mare bucurie din ziua respectivă faptul că un frate sau un părinte îl saluta şi îi zâmbea încurajator pentru a-i mai slăbi neputinţa. Nu conta că picioarele gemeau a boală şi durere, pentru el era un lucru minunat să privească oamenii...să-i mai salute, să le mai asculte suspinele vieţii.

"Să mănânce şi gura lor, că şi la gura lor le-o fi foame!"

În perioada când era paralizat îl spălam, îi tăiam unghiile la mâini și picioare, îl pieptănam, îi dădeam de mâncare cu lingura, îl mângâiam pe crește și îi sărutam dreapta caldă, îi citeam pravila călugărească, apoi i-am înregistrat pe o casetă toate rugăciunile ca să le asculte, căci eram chemat şi la alte ascultări. Mult timp părintele s-a nevoit în neputinţa bolii, însă în momentul când s-a repus pe picioare, toţi au socotit acest fapt ca pe o mare minune. În starea în care era, chiar şi doctorii îi mai dăduseră doar câteva luni de trăit. Dar se pare că mila Domnului a fost mare, căci a fost binecuvântat bătrânul cu bătrâneţi lungi şi liniştite.

Nu o dată s-a întâmplat să-mi observ neputinţa sufletească în faţa bătrânului. De multe ori intram la el şi îl vedeam citind în Ceaslov, apoi îndulcindu-se cu metania în mână, sau uitându-se în gol, departe, rezemat într-o cugetare sfântă. Cu gura uscată şi cu stomacul certându-se, el nu slăbea în ispită. Mai târziu nu avea pace dacă nu gusta din Noul Testament, recoltând cuvinte şi lacrimi. Având chilia lângă dânsul, noaptea îl auzeam citind la Psaltire şi pomenind nume şi dureri, cunoscând nimicnicia. Cele două carneţele pline de nume erau pomenite de câteva ori pe zi. De multe ori îl ispiteam uşor pe bătrân întrebându-l mai în glumă mai în serios despre câte un nume la întâmplare. Părintele îi ştia pe fiecare, pomenindu-le nu numai datele esenţiale ci şi necazul sau durerea lor. Iar faptele de milostenie prin ţară ale bătrânului, însoţite de fiecare dată de câte un Ceaslov sau o carte de rugăciuni sunt nenumărate, știute doar de Dumnezeu. "Dacă se va ruga pentru mine măcar o singură dată sufletul acela, eu sunt mulţumit", spunea părintele... Nu pot spune toate tainele și darurile bătrânului. Nu acum… Numai dacă îi vedeai degetul mare şi cel arătător bătătorite de la şiragul de metanii, nu se putea să nu-ţi pleci măcar capul, lăsându-te judecat de propria-ţi conştiinţă.

Şi mă-ntreb eu suflet abia lansat în zbor, dacă un monah în vârstă, atât de simplu, dar atât de înalt, are aşa de multă râvnă şi bătrâneţile nu-l ruşinează, ci îl lasă să adune flori pentru suflet şi mântuire, noi cei care suntem trădaţi de puterea vârstei şi  nu ne ostenim de ajuns pentru a noastră mântuire, nu vom fi ruşinaţi de un astfel de bătrânel la Înfricoşătoarea Judecată în faţa mulţimii şi a Dreptului Judecător Iisus Hristos ?

Mereu grijuliu, darnic şi pus pe sfaturi înmuia orice inimă împietrită. Nu l-am auzit niciodată judecând pe cineva sau vorbind de rău. Nu știu să fi supărat pe cineva cu ceva. Nu am văzut ca să plece cineva de la el fără să aibă un zâmbet pe chip și o dulceață în suflet. M-am legat mult de acest părinte nu numai din pricina faptului că am fost rânduit, ca ascultare, să am grijă de el, ci mai ales prin vieţuirea lui plină de fapte pilduitoare. „A nu judeca pe altul, înseamnă a-l iubi” spunea Avva Isaia. Acest cuvânt miezos l-a ţinut la inima sa întreaga viaţă şi Monahul Teofil Tarţa. De multe ori veneam încărcat cu multe neputinţe adunate de peste zi şi le aşezam, uneori lăcrimând din pricina tinereţilor mele, în faţa bătrânului. Mereu le îmbrăţişa pe toate cu multă iubire şi mă învăţa să observ frumosul din fiecare lucru. La început nu înţelegeam mare lucru şi mă gândeam că părintele nu e din lumea aceasta, însă întotdeauna ochii lui umezi mă ruşinau…

Sunt multe şi dulci, amintirile şi întâmplările cu Părintele Teofiil. Mereu îmi voi aduce aminte de momentul când trebuia să-i aduc de mâncare şi îmi spunea cald să iau mai multă pâine ca să dăm şi la păsările ce veneau la fereastră şi se aşezau pe pervaz privind cu bucurie la ochii buni ai bătrânului. Mă ruga să mă îngrijesc ca păsările cerului să aibă mereu firmituri pe pervazul din exterior căci trebuie „să mănânce şi gura lor, că și la gura lor le-o fi foame”, cum spunea părintele. De ploua torenţial, ori era arşiţă de la căldura soarelui dogoritor, sau era frig şi vânt puternic cu multă zăpadă, păsărelele aveau întotdeauna pâine la fereastra părintelui. Cu răbdare le fărâmiţa pâinea în bucăţele mici, mici pentru a le fi cât mai uşor păsărelelor. Minunate sunt lucrurile Domnului, căci păsărelele mereu mulţumeau într-un glas duios. Chiar în momentele când se simţea mai rău, părintele îmi reamintea să nu uit niciodată de păsărele, să nu-mi pierd dragostea şi să cultiv mereu bunătatea inimii.

Părintele meu drag şi iubit s-a stins în anul 2009, în preajma Sfintelor Paşti, mulţumit şi împăcat cu lumea aceasta efemeră. A fost unul dintre părinţii cei mai preţuiţi şi iubiţi de întreaga obşte a Mănăstirii Secu. Plecarea dânsului pentru mine a fost mult, mult prea devreme căci mai aveam atâtea să ne spunem…

La înmormântarea părintelui păsărele pe care mult le-a iubit au venit şi l-au petrecut pe ultimul drum, ascultând sfioase de pe acoperişul bisericii slujba prohodirii monahilor. Din când în când dădeau şi ele parcă răspunsurile cuviincioase la cântările ce petreceau sufletul bătrânului spre Locaşurile Cereşti iar trupul spre cele din care a fost luat. Au glăsuit dulce şi melodios în ziua aceea când s-au despărţit de bunul lor părinte. Şi cred că l-au plâns şi ele mult…

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în calea mântuirii la timpul cuvenit, încă de la începutul vieţuirii mele în ceata monahilor. Când şi-a simţit sfârşitul aproape Părintele Teofil a împărţit puţinele lucruri ce le avea monahilor ce îi călcau adeseori pragul; O Psaltire, un Ceaslov şi câteva icoane. Cu bucurie Domnul mi-a dăruit o pagină demnă de Pateric pe care bătrânul a scris-o smerit în inima mea. Ahh, era să uit; şi un carneţel plin cu multe, multe nume. Pe filele lui ne întâlnim parcă în fiecare seară…

Îl aud plângând, îl văd suspinând, îl simt cu mine-n gând şi îmi saltă sufletul în nădejde şi credinţă că mai există oameni ca el, că ne mai rabdă Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi că mai avem încă o candelă aprinsă, în veşnicele lăcaşuri…

Hrisostom Filipescu