Schitul Țibucani

Schitul Țibucani

marți, 18 iunie 2013

O țară în lacrimi


„Căci nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea în nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am creat. Pentru fărădelegea sa, M-am întărâtat o clipă şi, stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el, răzvrătit, mergea pe calea inimii sale !Am văzut căile sale şi îl voi vindeca, îl voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia” (Isaia 57, 16-18).

Zilele trecute țara noastră a plâns cu ape învolburate, îngenunchind vieți pe altarul de jertfă al vremurilor tot mai grele. Cel mai mult acum, cred că a plâns Moldova… Dumnezeu a lăcrimat pentru durerile noastre, pentru viaţa noastră, pentru inimile și gândurile noastre, pentru înstrăinările ce ne umbresc sufletele tot mai mult. Pe lângă inundațiile catastrofale din Moldova, avem parte și de vârtejuri agitate în majoritatea domeniilor sociale ce ne schițează viața cotidiană, precum şi de inundaţii de indiferenţă în inimile noastre. Din păcate, doar catastrofele ne fac, se pare, să mai fim oameni, să ne mai aplecăm inima cu înţelegere spre semenii noștri, să ne mai aducem aminte că mai sunt vieţi necăjite ce abia reuşesc să-şi ducă traiul de la o zi la alta, că nu suntem singuri şi veşnici pe acest pământ. „Şi certarea Ta Doamne, însăşi mă va învăţa” (Psalmi 17, 39).
Cineva spunea că este bine să ţii minte suferinţa şi atunci când nu o mai ai, pentru  a-ţi fi pildă pentru viitor şi a aprecia mai mult binecuvântările de la Domnul, pe care de multe ori nu le mai vedem sau le tratăm cu indiferenţă orbiți fiind de vălul păcatelor ce, din nefericire, le ridicăm la rang de „virtute”. Astăzi, trăim cu durere o emancipare a păcatului, învățăm să nu mai spunem alb sau negru, ci gri, aidoma noroiului…
Oameni nemulţumiţi, chipuri necăjite şi speriate, obraji înfierbântaţi de lacrimi, suflete descurajate, priviri dezorientate, agoniseli de o viaţă pierdute în doar câteva ore, suspinuri adânci scuturate din toată fiinţa umană, mâl, crengi, bolovani şi pietriş aduse de apele furioase ce s-au revărsat, drumuri stricate, grădini de legume sub apă, recolte compromise, păsări și animale înecate, acestea au fost doar o parte din decorul vieţii în aceste zile vitrege. Râsul s-a transformat în plâns, bucuria în întristare, iar oftaturile au devenit aşternut. Suntem pătrunși de durere și inimile s-au smerit înaintea Domnului, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov (Iacov 4, 9-10). Cu tina suferinţei pe ochii sufletului, omul îşi vine în fire şi se apropie de Dumnezeu: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov 4,8). Rugăciunea a devenit respiraţia multora în clipele de haos când totul se ducea la vale…“Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat ! Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea.”(Psalmi 4,1).
Inundaţiile au risipit case, au răpit fiinţe dragi, dar nu a luat speranţa şi credinţa din sufletele oamenilor. Poate aşa a îngăduit Dumnezeu, să se construiască diguri, dar şi punţi ale speranţei şi dragostei între inimile oamenilor. „Pentru aceea niciodată nu depărtează mila de la noi, ci, certându-ne cu nevoi, nu părăseşte pe poporul Său”(II Macabei 6, 15).“Pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere, ca să le iei în mâinile Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor”(Psalmi 9, 34).
Biserica Ortodoxă Română precum şi unele ONG-uri, asociaţii sau institutii de resort ale statului s-au apropiat în aceste momente grele de sufletele celor greu încercaţi, alinându-le, pe cât posibil, suferinţele. Unele persoane cu inimi mari s-au dus chiar în acele locuri ce par astăzi rupte dintr-un coşmar, dăruind discret şi smerit ceea ce au crezut de cuviinţă, ştergând o lacrimă şi aducând o rază de pace şi speranţă. Multe din aceste nume sunt scrise în Cartea Vieţii, în ceruri, pentru inima lor generoasă, pentru milostenia ce i-au transformat în izvor lin de odihnă și mângâiere. Faptele lor sunt însemnate cu condeie de aur pe file veşnice de unde nimeni şi nimic nu le va şterge vreodată. Prin astfel de vase a lucrat şi va mai lucra Dumnezeu. Căci “credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 26), aşa cum ne spune Sfântul Apostol Iacov, care subliniază: “arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 18).
Oare de ce este nevoie mereu să vină viiturile peste noi pentru a fi uniţi, pentru a da dovadă că mai avem inimi calde ? Oamenii nu sunt făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii ci să se ajute unii pe ceilalţi, să-și fie sprijin și mângâiere.
Moldova, zonă cu venerabile resurse şi bogăţii culturale şi istorice, astăzi are nevoie să fie ridicată din genunchi şi îmbrăţişată, susţinută pentru a depăşi aceste zile negre de surorile ei Muntenia, Ardealul, Oltenia, Banatul şi toate celelalte… Acest prohod al cerului e drept că putea veni oriunde, oricând, însă nu oricum.
Odată am avut simţul civic ce ne îndemna să mai plantăm copaci şi să fim mai chibzuiti în defrişări, să construim diguri, sisteme eficiente de canalizare. Cândva am avut mai multă dragoste şi înţelegere unii faţă de alţii, mai mult respect, mai multă preţuire... De ce le-am pierdut ?!
 “Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.”(Ps.142,11).

ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/o-tara-lacrimi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu