„Căci
nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea în
nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am creat. Pentru fărădelegea sa, M-am
întărâtat o clipă şi, stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el,
răzvrătit, mergea pe calea inimii sale !Am văzut căile sale şi îl voi vindeca,
îl voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia” (Isaia 57, 16-18).
Zilele trecute țara noastră a plâns cu ape învolburate,
îngenunchind vieți pe altarul de jertfă al vremurilor tot mai grele. Cel mai
mult acum, cred că a plâns Moldova… Dumnezeu a lăcrimat pentru durerile
noastre, pentru viaţa noastră, pentru inimile și gândurile noastre, pentru
înstrăinările ce ne umbresc sufletele tot mai mult. Pe lângă inundațiile
catastrofale din Moldova, avem parte și de vârtejuri agitate în majoritatea
domeniilor sociale ce ne schițează viața cotidiană, precum şi de inundaţii de
indiferenţă în inimile noastre. Din păcate, doar catastrofele ne fac, se pare,
să mai fim oameni, să ne mai aplecăm inima cu înţelegere spre semenii noștri,
să ne mai aducem aminte că mai sunt vieţi necăjite ce abia reuşesc să-şi ducă
traiul de la o zi la alta, că nu suntem singuri şi veşnici pe acest pământ. „Şi
certarea Ta Doamne, însăşi mă va învăţa” (Psalmi 17, 39).
Cineva spunea că este bine să ţii minte suferinţa şi atunci
când nu o mai ai, pentru a-ţi fi pildă
pentru viitor şi a aprecia mai mult binecuvântările de la Domnul, pe care de
multe ori nu le mai vedem sau le tratăm cu indiferenţă orbiți fiind de vălul
păcatelor ce, din nefericire, le ridicăm la rang de „virtute”. Astăzi, trăim cu
durere o emancipare a păcatului, învățăm să nu mai spunem alb sau negru, ci
gri, aidoma noroiului…
Oameni nemulţumiţi, chipuri necăjite şi speriate, obraji
înfierbântaţi de lacrimi, suflete descurajate, priviri dezorientate, agoniseli
de o viaţă pierdute în doar câteva ore, suspinuri adânci scuturate din toată
fiinţa umană, mâl, crengi, bolovani şi pietriş aduse de apele furioase ce s-au
revărsat, drumuri stricate, grădini de legume sub apă, recolte compromise,
păsări și animale înecate, acestea au fost doar o parte din decorul vieţii în
aceste zile vitrege. Râsul s-a transformat în plâns, bucuria în întristare, iar
oftaturile au devenit aşternut. Suntem pătrunși de durere și inimile s-au
smerit înaintea Domnului, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov (Iacov 4,
9-10). Cu tina suferinţei pe ochii sufletului, omul îşi vine în fire şi se
apropie de Dumnezeu: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi
(Iacov 4,8). Rugăciunea a devenit respiraţia multora în clipele de haos
când totul se ducea la vale…“Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul
dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat ! Milostiveşte-Te spre mine şi
ascultă rugăciunea mea.”(Psalmi 4,1).
Inundaţiile au risipit case, au răpit fiinţe dragi, dar nu
a luat speranţa şi credinţa din sufletele oamenilor. Poate aşa a îngăduit
Dumnezeu, să se construiască diguri, dar şi punţi ale speranţei şi dragostei
între inimile oamenilor. „Pentru aceea niciodată nu depărtează mila de la
noi, ci, certându-ne cu nevoi, nu părăseşte pe poporul Său”(II Macabei 6,
15).“Pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere, ca să le iei în mâinile
Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai fost ajutor”(Psalmi
9, 34).
Biserica Ortodoxă Română precum şi unele ONG-uri, asociaţii
sau institutii de resort ale statului s-au apropiat în aceste momente grele de
sufletele celor greu încercaţi, alinându-le, pe cât posibil, suferinţele. Unele
persoane cu inimi mari s-au dus chiar în acele locuri ce par astăzi rupte
dintr-un coşmar, dăruind discret şi smerit ceea ce au crezut de cuviinţă,
ştergând o lacrimă şi aducând o rază de pace şi speranţă. Multe din aceste nume
sunt scrise în Cartea Vieţii, în ceruri, pentru inima lor generoasă, pentru
milostenia ce i-au transformat în izvor lin de odihnă și mângâiere. Faptele lor
sunt însemnate cu condeie de aur pe file veşnice de unde nimeni şi nimic nu le
va şterge vreodată. Prin astfel de vase a lucrat şi va mai lucra Dumnezeu. Căci
“credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 26), aşa cum ne spune
Sfântul Apostol Iacov, care subliniază: “arată-mi credinţa ta fără fapte şi
eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 18).
Oare de ce este nevoie mereu să vină viiturile peste noi
pentru a fi uniţi, pentru a da dovadă că mai avem inimi calde ? Oamenii nu sunt
făcuţi ca să se chinuiască unii pe alţii ci să se ajute unii pe ceilalţi, să-și
fie sprijin și mângâiere.
Moldova, zonă cu venerabile resurse şi bogăţii culturale şi
istorice, astăzi are nevoie să fie ridicată din genunchi şi îmbrăţişată,
susţinută pentru a depăşi aceste zile negre de surorile ei Muntenia, Ardealul,
Oltenia, Banatul şi toate celelalte… Acest prohod al cerului e drept că putea
veni oriunde, oricând, însă nu oricum.
Odată am avut simţul civic ce ne îndemna să mai plantăm
copaci şi să fim mai chibzuiti în defrişări, să construim diguri, sisteme
eficiente de canalizare. Cândva am avut mai multă dragoste şi înţelegere unii
faţă de alţii, mai mult respect, mai multă preţuire... De ce le-am pierdut ?!
“Pentru numele
Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul
meu.”(Ps.142,11).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu