Strânsese o mulțime de flori
și tot ar mai fi adunat, dar nu îi mai încăpeau în brațe. Atunci, le puse pe
cap, într-o coroniţă, care crescu atât de înaltă, încât îngerii veneau adeseori
acolo să-şi scuture aripile. Şi tot ar mai fi stat ei, dar steaua vestise deja
plecarea.
Acolo, unde mergem, zise
îngerii, oamenii nu ştiu să se bucure, şi în inima lor, e doar iarna morţii.
Viaţa înseamnă amintirea raiului şi de aceea am lăsat pe pământ florile
cerului…
Şi florile căzură pe pământ în
unduiri curentate de rezonanţele frunzelor ce deveneau repede nişte dihanii
uscate de lacrimi… Şi ar fi vrut să fie şi ele duhuri....dar fusese construite
să se ofilească…pe pământ…ascultând tăcerea…
- Ţie nu îţi este niciodată
frică ? spusese o frunză puştană.
- Nu, pentru că singurul
păcat al muritorilor este doar tristeţea şi teama…şopti el, copacul ce demult
se visa vultur.
Oricărui înger o să-i pară
întotdeauna rău că nu e om. Frumoşi mai sunt oamenii ! Eu îi văd doar atunci
când e soare, fiindcă atunci strălucesc toţi. Uneori vorbesc, alteori cântă şi
de alte ori tăcerea lor umple totul…
Stătea în pragul bisericii
privind în ochii preotului… Îngerul îi auzi şi oftă de bucurie.
- Uite, am aripi, pot să
zbor, zise sufletul surâzând…
Hrisostom Filipescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu