La mulți, frumoși și buni ani alături de Hristos !

Fiţi copii când e vorba de răutate ! (I Cor. 14, 20)

Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. (Matei 19,14)

„Călugării şi-au făcut meserie din rugat pentru că ei au văzut că nu poate să existe meserie mai frumoasă decât să vorbeşti tot timpul cu Dumnezeu." ( 9 ani)

"Călugării nu sunt aşa de vorbăreţi pentru că daca îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obişnuit să tacă mult, ca sa-L asculte - că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu." ( 8 ani)

"Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele că nici n-ai unde să stai."( 10 ani)

"Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care îl caută din interes." ( 12 ani)

"Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei." ( 13 ani)

"Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, că dacă te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu El." (10 ani)

„Biserica e casa unde peste tot scrie Doamne-Doamne.” (8 ani)

După Sfânta Liturghie, în drum spre casă, tatăl lui Mihai a spus: Ce bine mă simt! Şi Mihai, care nu are încă 4 ani, comentează: Tati, eu ştiu de ce te simţi bine. Pentru că a intrat Doamne Doamne în Tine.

Bucuria Nașterii Domnului

Sărbători cu bucurie în suflet !

 

Țibucani, Decembrie 2012

                  Acum când timpul stă să-şi împartă trupul între vechi şi nou, când colindul îşi pregăteşte cu emoţie armoniile, când magii străbat distanţele pentru clipa cea de taină, Vă încredinţez gândurile frumoase de calde urări de sănătate, pace, armonie şi în toate bună sporire.

                 De sărbători, să luăm Lumină din lumina sufletului nostru şi să o dăruim celor legaţi sufleteşte de noi şi celor care au nevoie de noi. Să devenim mai buni, pentru ca lumea întreagă să devină grădina bunătăţii, izvor de bucurie şi speranţă...

Fie ca frumuseţea Sărbătorilor de Iarnă, să ne facă sufletul mai frumos, mai nobil şi să-l umple de multă bucurie şi iubire !

                  Întru mulţi ani binecuvântaţi de Dumnezeu cu sănătate, putere, răbdare şi frumoase împliniri pe calea urcuşului spre mântuire !

Egumen:

Ieromonah Hrisostom Filipescu

dimpreună cu obştea.

File de istorie...

Imagini de epocă din arhiva Schitului Țibucani 

Schitul Ţibucani. Îngroparea în linişte

Am pornit spre Schitul Ţibucani în vârful picioarelor, pâş-pâş. Motivul? Voiam să-i fac o surpriză proapătului egumen, părintelui Hrisostom Filipescu. Dacă nu ştiţi cine este, atunci vă amintesc eu: este unul dintre colaboratorii de seamă, harnici şi inspiraţi ai revistei Lumea Monahilor. Acest tânăr călugăr ştiu că are darul scrisului, că citeşte mult, că se roagă cu râvnă. Dar cum este el în realitate şi cum arată Schitul Ţibucani – asta voiam să aflu direct, la faţa locului. Prin surprindere!

Un hram neaşteptat

Da, grozav l-am mai “surprins” pe egumen… “Nu-i acasă părintele”, mi-a răspuns la întrebare un călugăr tânăr, care forfotea prin curte. “Când vine?”, întreb. “Nu ştiu”, mi se răspunde. Simţind că treaba nu stă chiar aşa, îi strecor o carte de vizită tânărului monah. Cu micul trofeu în mână pleacă, se întoarce, şi-mi spune radiind că părintele tocmai a revenit. “Minunat!”, am exclamat. Surpriza, aşadar, pare că mi-a ieşit.

Dar mai surprins am fost eu la intrarea în vechea biserică de lemn, cu hramul Sfintei Maria Magdalena. Atmosfera este cu totul tainică, specifică pe undeva bisericilor de lemn din străfundurile împădurite ale Rusiei. Dacă te opreşti o clipă din foială, cred că poţi auzi inima bătând îndărătul icoanelor şi ornicul lumii cum îşi potriveşte respiraţia, la secundă. În faţă te aşteaptă o minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, o Maică uşor îngrijorată, care pare foarte atentă la durerea din jur. În jur, însă, nimeni. Doar eu, călugărul cel tânăr şi Pişcoţilă, un căţelandru care dă pe afară roată uşii, ştiind că nu are voie înăuntru. Atât. Restul e (în) aşteptare.

Fără să vreau, m-am gândit la hramul acestui schit. Maria Magdalena este unul dintre cele mai puternice personaje ale Noului Testament, una dintre cele mai cunoscute femei ale umanităţii, un exemplu şi un contraexemplu, este gramul de pocăinţă care a covârşit abisul păcatului. O femeie frumoasă, hotărâtă, deşteaptă, care a ieşit la liman. Este condamnată, este hulită, este râvnită, este salvată. Este tuturor toate, numai Unuia totul. Adică dragostea ei sinceră, nemaculată. Duc gândul mai departe şi mă întreb de ce o sihăstrie ca aceasta, pendinte de marea lavră a Secului, a primit un atare hram? De ce oare ceata de 20 de călugări, desprinşi cu duhovnic cu tot din obştea de 300 de călugări a Secului, s-a pus sub oblăduirea Sfintei Maria Magdalena? De ce stareţul Paisie Velicikovski, marele cărturar al veacului al 18-lea, cel care a binecuvântat această retragere întru slovă tipărită, a acceptat acest hram pentru desantul de rugători şi cărturari ai săi pe valea umbroasă din coasta Ţibucanilor? Enigma persistă încă, şi nici măcar apariţia surâzătoare a egumenului Hrisostom nu a înlăturat dorinţa de a o dezlega.

Buna cuviinţă – o reţetă care nu dă greş

Egumenul este aşa cum mi-l închipuiam: tânăr, entuziast, realist. Pus pe călugărie serioasă, dar senină – aşa cum o cere atmosfera vremurilor acestea. Nu tu panici apocaliptice, nu tu intransigenţe verbale ori mormane de citate din sfinţi mari, mici, vechi sau noi, potrivite ca să iasă cât mai bine puzzle-ul de sfârşit al lumii… După ce ne-am închinat la icoanele din biserica cea nouă (ridicată în 1935, resfinţită în 2007 de Mitropolitul de atunci al Moldovei, ÎPS Daniel, pe când egumen era aici protos. Arsenie Rus), am mers la trapeza cea nouă. Tare bucuros este părintele Hrisostom de această realizare! Şi are şi de ce, dar mai ales realizarea este maniera în care şi-a modulat personalitatea: prietenos, dar nu aflat în treabă, colocvial, dar nu bârfitor, senin, dar nu inconştient asupra pericolelor zilnice. Despre asta mi-a vorbit cu însufleţire, spunându-mi că ei, cei trei “ţibucani”, după slujba de seară păstrează până a doua zi canonul tăcerii. Le-a mers foarte bine cât au ţinut canonul, însă când l-au mai încălcat (din “binecuvântate pricini”), atmosfera duhovnicească s-a deteriorat rapid. Iată concret puterea unui canon, a unei pravile duse până la capăt! Obştile monahale funcţionează după cu totul alte criterii decât lumea – asta e limpede.

Multe lucruri se mai pot adăuga despre acest schit şi oamenii lui, însă vreau să revin cu o relatare pe larg, căci merită. Mai ales după ce am aflat şi despre o minune ţinută încă sub obroc – şi aşa poate că va rămâne, Dumnezeu singur ştie. Oricum, în liniştea asta desăvârşită se îngroapă zilnic, ca într-un mormânt viu, doi tineri călugări şi încă un al treilea. Nimic nu tulbură mersul lor prin lume, fără lume, sau cu lumea năvălită în ogradă. N-au bani, n-au de nici unele, dar cu toate astea au exact atât cât să trăiască ei, cele câteva vietăţi pripăşite prin curte şi atât cât să poată întinde o smerită masă a prieteniei, care capătă deja pentru noi aceştia, străini şi neputincioşi, valoarea unei împreună-lucrări la temelia cuminecării nestingherite din dragostea de frate...

Autor: Răzvan BUCUROIU

http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_1375/schitul_ibucani_ngroparea_n_linite.htm

Baladă pentru Basarabia...

Basarabia, pământ românesc !...

Emanuel – Dumnezeu este cu noi

Pastorala la Nașterea Domnului 2012 ce se va rosti în toate bisericile din Arhiepiscopia Iașilor în prima zi de Crăciun

Smerenia, singura care înalță, iertarea, singura care aduce iertare, milostenia, singura care-L face dator pe Dumnezeu, rugăciunea, singura care-l urcă pe om la cer, Dumnezeiasca Liturghie, singura care-L aduce pe Hristos în Trupul și Sângele Său, sunt, de asemenea, căi prin care omul este dăruit în ființa sa cu Însuși Hristos și-L naște pe Acesta în inima semenilor.

Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu

din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în

Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20)

Iubiți frați preoți,

Dreptmăritori creștini,

Cu mila Domnului și sub a Sa ocrotire, trăim în aceste zile bucuria Nașterii lui Hristos, a noului An și a Bobotezei. Colindătorii ne trec pragul casei, suntem din nou `mpreună cu cei dragi ai noștri `n atmosfera caldă a familiei, iar greutatea unui an cu multe probleme nu se mai resimte atât de dureros.

O clipă de tihnă, așadar. Acum, în biserici, prin sfintele slujbe, preaslăvim Nașterea lui Hristos, chemați fiind să ne apropiem mai mult de marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.„Mare este taina dreptei credințe”, exclamăm în aceste zile împreună cu Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă.”[1]

De ce s-a întâmplat aceasta? Care este rostul pogorârii lui Dumnezeu pe pământ? Care este semnificația acestei negrăite și cutremurătoare taine?

Dumnezeiasca Scriptură, Sfinții Părinți și conștiința liturgică a Bisericii mărturisesc într-un gând marele adevăr al Întrupării Fiului lui Dumnezeu și urmarea acestui act pentru viața lumii. Dumnezeu S-a întrupat pentru a „mântui poporul Său de păcatele lor”[2]. „Din Sfânta Fecioară întrupându-Se”, spune Marele Vasile, Dumnezeu „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale.”[3] „Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos”, cântă Biserica în ajunul zilei de Crăciun, „Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit.”[4]

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

În urmă cu două milenii, „la plinirea vremii”[5], cum spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a coborât printre noi, oamenii. Prin adumbrirea Sfântului Duh, Hristos S-a născut din Preacurata Fecioară Maria, a viețuit printre noi, oamenii, ne-a mărturisit adevărul, a suferit moartea pe cruce, a înviat a treia zi și S-a înălțat la ceruri.

Nașterea, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului Hristos sunt evenimente care s-au petrecut într-un anumit moment al istoriei umane, într-un spațiu anume, cu persoane concrete, care au dat mărturie despre aceasta.

Au, oare, aceste evenimente o însemnătate pur istorică sau sunt văzute și prin prisma urmărilor pe care le-au avut și le au asupra existenței umane și a universului în general? Răspunsul este unul: totul s-a săvârșit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, cum rostim în Simbolul credinței, ca revărsare neîncetată a iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [6], a spus Însuși Hristos.

Binecuvântat cu asemenea dar dumnezeiesc, omul este chemat să se deschidă împlinirii tainei mântuirii în însăși ființa sa. Dacă Dumnezeu S-a coborât pe pământ, omul este chemat să urce la cer. Dacă Dumnezeu a luat trup și S-a făcut om, omul este chemat să primească Duhul Sfânt și să se îndumnezeiască. Dacă Dumnezeu S-a întrupat în pântecele Fecioarei, omul este chemat să prelungească în sine taina Întrupării, taina Nașterii lui Hristos.

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Împărăția cerurilor este dăruită încă din această lume pentru cel care devine „templu al Duhului Sfânt”[7] și mărturisește împreună cu Dumnezeiescul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”[8]. Aceasta este împlinirea a ceea ce Domnul Hristos mărturisea în rugăciunea dinaintea Pătimirii Sale: „Aceștia”, adică oamenii următori ai lui Hristos, „în Noi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine; (...) Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime”[9].

Întreaga viață a Bisericii este centrată pe împlinirea în ființa oamenilor a acestei rugăciuni: Hristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să fie în noi, iar noi, în sufletul și trupul nostru, să fim în Dumnezeu. Omul, mărturisește Sfântul Simeon Noul Teolog, este chemat „să devină familiar lui Dumnezeu și casă, și sălaș al Treimii dumnezeiești, văzând limpede pe Făcătorul și Dumnezeul său și vorbind cu El în fiecare zi”[10]. În pofida păcatelor, a slăbiciunilor de tot felul și a multelor răni cauzate de acestea pe sufletul său, omul este chemat să nu înceteze a se ruga pentru a deveni casă a lui Dumnezeu. „Doamne, Dumnezeul nostru, (...) precum din înălțime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te și acum spre smerenia mea. Și precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet și în întinatul meu trup”[11], rostim în rugăciunea de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii.

Prezența lui Dumnezeu în inimă, în cuget, în suflet constituie comoara cea mai de preț a omului. Este „comoara”, descoperită în țarină, care merită orice sacrificiu pentru a fi dobândită[12]; este „mărgăritarul cel de mult preț” pentru obținerea căruia nici un efort nu este prea mare[13].

Fără prezența lui Dumnezeu în om, acesta nu are rugăciunea adevărată[14], nu cunoaște dulceața smereniei, nu înțelege bucuria iertării dușmanilor, nu percepe rostul celor ce se întâmplă cu sine, în jurul său, în lume. Aceasta deoarece numai „degetul lui Dumnezeu lovește corzile minții și le îmboldește la grăire adevărată”[15], cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Aceasta deoarece numai „Dumnezeu Cel ce sălășluiește în om îl învață pe un asemenea om despre cele viitoare și cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuși lucrul, prin experiență și realitate”[16]. Aceasta deoarece viața creștină nu se sprijină pe „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „ci în adeverirea Duhului și a puterii, (...) în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu”[17].

Iubiți credincioși,

Taina Nașterii lui Hristos este trăită, înțeleasă și mărturisită în adevărata sa cuprindere mântuitoare prin sălășluirea Aceluiași Hristos în inima, în mintea, în ființa omului. „Sufletul omului este destinat să fie fecioară și mamă”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sufletul omului este chemat să fie curat sau curățit, smerit și lipsit de răutate, asemenea sufletului și trupului Fecioarei Maria, pentru a-L primi tainic pe Hristos. Prin viață curată, prin rugăciune și prin iubire jertfelnică, omul Îl mărturisește pe Hristos, născându-L, ca o mamă, în sufletul și în viața semenilor săi. În acest sens, viața omului este un Betleem continuu, o strădanie permanentă de primire a lui Hristos în ființa lui și de dăruire a vieții proprii, purtătoare de Hristos, pentru slujirea celor din jur.

Greu este drumul acesta! Cine poate să-l parcurgă? Răspunsul este dat de Hristos Domnul:„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”[18]. Îndrăznim a nădăjdui că prin credință nezdruncinată în Hristos, Mântuitorul lumii, prin nădejde tare în mila Sa nesfârșită, prin iubire fierbinte față de Dumnezeu și aproapele – fie el prieten sau dușman –, omul se apropie de ceea ce Sfinții Părinți au numit „viață în Hristos”, „dobândirea Duhului Sfânt” sau „îmbrățișarea iubitoare și iertătoare a lui Dumnezeu-Tatăl”.

Smerenia, singura care înalță, iertarea, singura care aduce iertare, milostenia, singura care-L face dator pe Dumnezeu, rugăciunea, singura care-l urcă pe om la cer, Dumnezeiasca Liturghie, singura care-L aduce pe Hristos în Trupul și Sângele Său, sunt, de asemenea, căi prin care omul este dăruit în ființa sa cu Însuși Hristos și-L naște pe Acesta în inima semenilor. Strădania continuă de a se dezbrăca de „preadulcea otravă” a părerii de sine, adică de mândrie, considerată „esența adâncă a păcatului și a iadului”[19], eliberează omul de obstacolul cel mai mare aflat în fața sălășluirii lui Dumnezeu în ființa sa.

Creștinii din mănăstiri și creștinii din lume, cu toții formăm poporul chemat să-L aibă pe Dumnezeu drept „Cale, Adevăr și Viață”[20]. Sărbătoarea Nașterii Domnului este un imbold puternic pentru conștientizarea acestei chemări precum și a necesității unui răspuns față de această chemare.

Rog pe Hristos Domnul să ne aibă pe toți în ocrotirea milei Sale. Să ne ierte tot ce am greșit împotriva iubirii Sale și împotriva oamenilor în anul care tocmai se încheie. Se fie Domnul cu noi, în familia fiecăruia, în mănăstirea sau parohia din care facem parte, în Moldova, în țara noastră și în lume pentru anul care vine și de-a lungul întregii vieți.

Sărbătoarea Nașterii Domnului să aducă pentru fiecare bucurie sfântă, pâine și vin pe masă și, mai presus de toate, pace și bunăvoire între oameni !

La mulți și frumoși ani!

Al vostru către Dumnezeu smerit rugător,

† Teofan

Note bibliografice

[1]1 Timotei 3, 16.

[2]Matei 1, 21.

[3]Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei.

[4]Stihira a doua, glasul 1, La Litie, în Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 434.

[5]Galateni 4, 4.

[6]Ioan 3, 16.

[7]1 Corinteni 6, 19.

[8]Galateni 2, 20.

[9]Cf. Ioan 17, 21.23.

[10]Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 150.

[11]Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din Canonul Sfintei Împărtășiri.

[12]Matei 13, 44.

[13]Matei 13, 46.

[14]Romani 8, 26; Galateni 4, 6.

[15]Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 139.

[16]Ibidem, p. 181.

[17]1 Corinteni 2, 4.7.

[18]Luca 18, 27.

[19]Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, passim.

[20]Cf. Ioan 14, 6.

 Sursa: http://www.doxologia.ro/pastorala/emanuel-dumnezeu-este-cu-noi

Pentru un pachet de biscuiti...

Vreme este...

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?

Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.

Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.

Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.

Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.

Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.

Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit.

Şi am gândit în inima mea: "Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit", căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.

şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace".

Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!

Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.

Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?

Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” (Ecclesiastul 3, 1-22)

Un pic de "Doamne!"

Întreabă-L pe Domnul: Cum trebuie să ma rog, Doamne? Ce aștepți de la mine? Și orice gând, dacă adăugați acolo "Doamne!", în gândirea voastră; frământați un pic de Doamne în toate gândurile voastre și în loc să gândiți ca un motor care merge în gol, dacă adăugați un pic de "Doamne", atunci gândirea începe să vă devină rugăciune și motorul începe să tragă la roți.  (ierom. Rafail Noica)

Imagini motivaţionale