„De
aceea îţi şi scriu şi-ţi spun ceea ce doreşti să auzi. Ce anume? Sunt sănătos,
am sfârşit călătoria cu bine; mă bucur de linişte şi n-am nici o grijă; toţi
mă înconjoară cu multe bunăvoinţă; lucrul acesta mă mângâie nespus. Aici
nimeni nu mă mai prigoneşte, nici nu mă supără. De ce să te minunezi că am
tihnă în oraş, când am avut şi în timpul călătoriei? Scrie-mi şi tu cum o duci,
pentru ca aşa cum eu te-am bucurat cu aceste veşti, tot aşa şi tu să mă umpli
de bucurie dându-mi ştiri despre sănătatea ba. Ştii câte bucurie au cei ce
iubesc din inimă când primesc veşti bune de la cei pe care îi iubesc…
…Valurile
care se izbesc de stânci nu pot nicidecum să le clintească, ci ele însele
dispar, risipindu-se din pricina marii lor furii. Aceasta o puteţi vedea şi cu
voi acum, şi cu cei care vă prigonesc zadarnic. Vouă vă aduce aceasta mai multă
îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, iar înaintea oamenilor mai multă slavă, iar
acelora, pedeapsă, ruşine şi ocară. Pentru că aşa este virtutea, şi aşa este
păcatul. Virtutea înfloreşte cu cât i se duce mai mult război, păcatul,
dimpotrivă, când i se duce război, atunci slăbeşte, şi cu aceasta piere. Aşadar,
pentru că cele întâmplate vă sunt prilej de mare mângâiere, bucuraţi-vă,
veseliţi-vă, întăriţi-vă. Cunoaşteţi răsplăţile ce vă aşteaptă pentru că aţi
intrat în lupta aceasta plină de bărbăţie, cunoaşteţi bunătăţile ce vă aşteaptă
pentru că aţi îndurat cu răbdare şi mulţumire cele întâmplate. Sunt bunătăţi pe
care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit şi nici la inima
omului nu s-au suit. Suferinţele trec, se duc cu viaţa de aici, pe când
răsplăţile rămân nemuritoare. Dar înainte de răsplăţile acelea, culegeţi şi
aici, pe pământ, multă bucurie, că sunteţi hrănite de nădejdea conştiinţei
voastre bune şi de aşteptarea acelor cununi.
Ştiu
bine că-ţi plac tare scrisorile mele şi că le iubeşti peste măsură. Gândesc că
asta-i pricina pentru care mă ţii des de rău că nu-ţi trimit mai multe
scrisori. Dar chiar de ţi-aş trimite în fiecare zi câte o scrisoare, n-aş putea
să-ţi potolesc dorinţa, pentru că doreşti mult scrisorile mele. Dumnezeu
să-ţi răsplătească dragostea mare ce-mi arăţi şi în veacul de acum, şi în cel
ce va să fie. Am să contenesc a-ţi scrie ori de câte ori mi se iveşte prilejul;
îmi aduc mie însumi nespusă bucurie când fac lucrul acesta, când grăiesc des
prin scrisori sufletului tău. Dragostea pe care mi-ai sădit-o de la început în
suflet o păstrez necontenit în floare. Mu se va veşteji, chiar de-aş fi mai
multă vreme departe de tine. Te port în minte pretutindeni, uimit de voinţa-ţi
neclintită şi de marele tău curaj. Scrie-mi şi tu des, dându-mi veşti bune
despre sănătatea ta şi a întregii tale case, ca să am şi de aici multă
mângâiere…
…Am
ajuns sănătos - căci încep scrisoarea de acolo de unde doreşti şi tu să-i auzi
începutul - şi am găsit aici un loc lipsit de tulburări, depărtat de afaceri lumeşti,
plin de multă linişte, fără oameni care să mă supere şi să mă prigonească. Şi
ce e de mirare că trăiesc fără teamă şi fără griji în oraşul acesta spre care
duce cel mai sălbatic drum, un drum primejdios, de care trebuie mereu să te fereşti?
Ce e de mirare că am mai multă siguranţă în el decât în oraşele guvernate de
nişte legi bune? Dă-mi dar răsplata acestor veşti bune scriindu-mi des şi tu
despre sănătatea ba. Trăind aici în linişte deplină, trec necontenit pe dinaintea
minţii mele nobleţea sufletului tău, libertatea cugetului tău, ura faţă de cei
răi şi îndrăznirea ta, într-un cuvânt, toată livada virtuţilor bale, şi mă
bucur cu amintirea lor. Oriunde m-aş duce, te port în minte pretutindeni şi ard
nespus de dorul bău. De aceea şi doresc să te văd venind aici. Dar pentru că
asta-i greu, aleg a doua cale, îmi caut mângâierea pe care mi-o dau
scrisorile, nespus de mare mângâiere îmi vei aduce de voi primi scrisori dese,
care să-mi dea veşti bune despre sănătatea ba.
Gândeşte-te
că Stăpânul a fost prigonit chiar din scutece, că Cel ce ţine lumea a fost
aruncat în pământ barbar, fiindu-ne nouă pildă, ca să nu ne pierdem curajul în
încercări. Adu-ţi aminte de patimile Mântuitorului! Câte ocări n-a suferit
pentru noi! Unii îl numeau samaritean, alţii că are în El pe diavolul, că e
mincinos şi profet mincinos. Spuneau: "Iată om mâncător şi băutor de
vin"; "Cu domnul dracilor îi scoate pe draci". Ce ai de zis când
L-au dus să-L arunce în prăpastie şi când L-au scuipat în faţă? Ce ai de zis
când L-au îmbrăcat cu hlamidă, când L-au încununat cu spini, când se închinau
Lui în bătaie de joc, când îl batjocoreau în tot felul? Ce ai de zis când îi
dădeau palme, când L-au adăpat cu oţet şi fiere, când L-au lovit cu trestie
peste cap, când îl barau câinii aceia setoşi de sânge? Ce ai de zis când era
dus gol la patimi, când toţi ucenicii L-au părăsit, când unul L-a vândut, altul
L-a tăgăduit, iar ceilalţi au luat-o la fugă, şi numai El stătea gol în
mijlocul mulţimii aceleia? Că era atunci o sărbătoare care i-a adunat pe toţi.
Ce ai de zis când L-au răstignit în mijlocul făcătorilor de rele, ca pe un
făcător de rele, când stătea pe cruce neîngropat, că nici nu L-au coborât de pe
cruce până ce nu L-a cerut cineva ca să-L îngroape? Adu-ţi aminte că nu I s-a
făcut slujbă de înmormântare şi că au răspândit zvon rău împotriva Lui: cum că
ucenicii L-au furat, că n-a înviat. Adu-ţi aminte că şi apostolii au fost
izgoniţi pretutindeni, că stăteau ascunşi şi nu puteau să se arate în oraşe.
Adu-ti aminte că Petru a fost ascuns de Simon curelarul iar Pavel, de o
vânzătoare de purpură, că nu aveau încredere în cei bogaţi. Dar pe urmă toate
s-au limpezit. Tot aşa şi acum, nu te întrista!...”
(Sfântul Ioan Hrisostom, Scrisori)